marți, 24 iulie 2007

Nu, nu! Vă rog, nu vreau un Făt Frumos, daţi-mi mai bine Omul de colo

De fapt nu ştiu cine greşeşte mai mult în toată tărăşenia asta. Dacă suntem noi femeile pentru că nu ne conştientizăm şi asumăm locul, sau ei – bărbaţii – pentru că tot ţin să ne salveze.
Cred că femeile sunt de fapt împărţite în: 1. cele care instinctiv abordează corect problema, 2. cele care învaţă în stilul trial and error şi 3. cele care nu au învăţat şi nu vor învăţa niciodată. O să mă întrebaţi ce anume să înveţe, sau să ştie. Rolul, ei bine – rolul de femeie – aş zice eu, într-o relaţie.

Hai să ne uităm la Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, de exemplu. Vine Făt Frumos şi o salvează pe Ileana Cosânzeana din gura Balaurului şi mai ştiu eu din ce năzbâtii, în toate chestiile astea folosind forţa fizică. Şi toate pentru ca tata – tot bărbat şi el, ca să vezi – se alarmase că “Vai Doamne!” fetiţa lui e prizonieră şi nu e capabilă să facă nimic. Fie vorba între noi, cred că dacă o lăsa puţin, Ileana Cosânzeana îl convingea pe Balaur să o elibereze şi îl mai şi făcea să le fie naş la nuntă ei şi lui Făt Frumos – asta dacă nu se hotăra ca de fapt îl vrea pe Zburător. În fine, vine Făt Frumos, face nuş ce strategie se bate cu ăia răi şi te salvează. Măi, ce-i al lor i-al lor. Ştiu cum vine treaba asta cu muşchii şi cu strategia şi cu bătaia şi cu salvatul. Mai ales cu salvatul.
Numai ca al naibii se face că în viaţa asta în afară de cele câteva momente care necesită salvare mai sunt şi ...un milion de momente între.
Gândiţi-vă că Făt Frumos şi Ileana au trebuit să trăiasca fericiţi PÂNĂ LA ADÂNCI BĂTRÂNEŢE. Voi vă daţi reama ce presupune asta - Până la adânci bătrâneţe???? Câte probleme, câte discuţii, de trimis copiii la şcoală, de cumpărat castel, de administrat castel, de administrat tendinţele lui Făt Frumos către alte Ilene Cosânzene, de făcut tot felul de evenimente de socializare şi în tot timpul ăsta să fie şi cea mai frumoasă şi mai dorită din toate regatele de peste nouă mări şi nouă ţări. Şi credeţi că se rezolvau problemele cu muşchi??? Aţi ghicit răspunsul: nuuuu. Se rezolvau altfel. Aş zice eu cu multă înţelepciune şi putere afectivă şi delicateţe. Mda dragele mele, astea toate sunt atributele noastre, ăsta e rolul pe care îl putem avea într-o relaţie şi dacă suntem iscusite în utilizarea armelor de cele mai multe ori câştigăm bătălia.

Cea mai importantă armă cred că este puterea afectivă, pe care o avem, puterea de a menţine armonia, frumuseţea, zâmbetul, afecţiunea, în relaţie. Apoi e delicateţea, cea de a evita anumite discuţii când nu e potrivit, de a tăcea când el nu simte nevoia să vorbească, de a mângâia când el are nevoie de asta. Şi a treia e înţelepciunea de a şti când şi cum să le folosească pe cele de mai sus...

Problema este că de cele mai multe ori femeile uită că astea le sunt talentele naturale, că natura le-a oferit capacitatea să facă asta. Fie pentru că încep să îşi dorească să fie bărbaţi – greşeală fatală pentru că nu sunt echipate nici la nivel mental aşa – fie pentru că ajung să creadă textul cu „sex-ul slab” şi tot aşteaptă să fie salvate încontinuu, chiar şi din situaţiile neplăcute din relaţie, unde se cere delicateţe şi afecţiune şi multă înţelepciune. Mda, aţi citit bine, atributele noastre prin excelenţă.

Aşa se face că nu domle, nu vreau un Făt Frumos, pentru că o să aibă impresia că trebuie să mă salveze tot timpul. Şi dacă n-o să aibă de ce să mă salveze ce ne facem? :):):)

Nu, nu, vă rog, daţi-mi Omul de pe raftul de colo. Cel care îşi înţelege rolul în relaţie – care e drept că include nişte mici salvări pe parcurs, recunosc – rolul de a aduce stabilitate şi poate puţină copilărie uneori. (aici nu prea ştiu, trebuie să îmi spuneţi voi bărbaţii care credeţi că e job descriptionul).
Daţi-mi Omul cu care să râd, cu care să mă cert pe lucrurile importante şi mai puţin importante, să vorbesc câte în lună şi în stele, să mă împac, să ne ţinem în braţe cu tandreţe, să respecte şi să admire că sunt femeie exact cum îi respect şi îi admir eu lui că e bărbat, cu care să vorbec de la femeie la bărbat dar şi de la om la om, de la suflet la suflet.

Mda, cred că nu ne trebuie un Făt Frumos, ne trebuie un Om, un Suflet Frumos. Dar evident că nu putea să îl cheme aşa în poveste.
Ar fi fost prea cheezy :).

duminică, 15 iulie 2007

Ape tulburi

M-am tot străduit, şi mi-am dorit foarte mult să fiu iar eu-zen, cea de-acum câteva luni. Cea care deşi trecea printr-o perioadă de profunde schimbări avea un soi de linişte interioară şi de echilibru pe care o tot remarca toata lumea. Şi am şi aşteptat momentul respectiv pentru a mă întoarce aici să scriu ceva concluzii, ceva cuvinte pe care le cuvântase deja altcineva dar pe care eu le trăiam pentru prima dată.

Ei bine, ghinion. Se pare că nu mă pot întâlni cu acea stare în săptă-lunile astea. Pur şi simplu nu e. Şi nu e pentru că nu prea are cum să fie, şi am ajuns să concluzionez că pur şi simplu acum sunt în ape tulburi. Nu e rău tare, nu e grav e doar apă tulbure, nedefinită. Şi deşi ştiu că orizontul e undeva acolo şi deşi am busola corectă, încă nu m-am decis care e strategia pe care vreau să o abordez, în ce direcţie trebuie să vâslesc pentru a ajunge acolo, câte leghe pe zi trebuie să parcurg şi cu ce viteză.

E ca într-o companie, ţi-e clară viziunea dar nu ştii care e misiunea şi obiectivele pentru a ajunge acolo. Ştiu CUM vreau să fiu în viaţă cât de cât dar nu mi-e clar CE vreau să fac la nivel concret. Este, cred, şi asta parte din criza de 25, criza de sfert de viaţă cum îi spun eu.

Nu ştiu de ce nu scrie nimeni nicăieri de criza asta (cel puţin eu nu am citit încă) pentru că e una la fel de importantă ca şi cea a adolescenţei şi e poate uneori mai accentuată pentru că mai şi înţelegi ce se întâmplă cu tine. E ca şi cum ai avea 3 ani dar te-ai încălţa cu pantofii părinţilor, sau ca şi cum la aceeaşi vârstă nimereşti într-o petrecere a fratelui tău de 16 ani şi nu înţelegi deloc ce se întâmplă, ce e cu limbajul ăsta al lor diferit, de ce nu discută şi ei despre maşinute şi bomboane ca tine ci despre cărţi şi biciclete. Tu nu ai ştiut până acum că e important să te informezi despre cărţi şi bicilete, nimeni nu te-a prevenit dar acum trebuie să spui şi tu ceva inteligent pe subiectul ăsta...

Dar despre senzaţiile astea ale crizei de 25, poate vă mai povestesc altă dată. Oricum, îmi dau seama că nehotărârea asta, lipsa de concret, şi problema lui “ştiu doar ce NU vreau să mai fac, însă nu ştiu ce VREAU să fac” trebuie că fac parte din sus numita criză.
Hei, e clar ca nu e bine şi că nu e uşor în apele astea tulburi. Am încercat să le limpezesc însă am ajuns la concluzia că deocamdată decid forţele din exterior. Ce putem noi să facem aici în barcă deocamdată e să stăm calmi, să observăm atenţi situaţia şi toată degringolada asta a apelor interne până când apare de undeva vreo luminiţă de la care să reuşim să împletim ceva.

Era o zicală veche, pe care însă mi-o amintesc doar parţial. Suna ceva de genul: “Apără-mă Doamne, pentru că barca mea e mica iar oceanul acesta e nesfârşit.” Ei bine, oceanul acesta interior al meu, nu numai că e nesfârşit dar e şi tulbure în ultima vreme...