luni, 27 august 2007

Centralizare de zile zburate

Eşti un pic şu-şu pt că:
Ţi-ai vopsit camera în 2 culori.
Ai pus dulap în faţa uşii.
Pt că ai părul cârlionţat.
Pt că vrei să-ţi fac poză la cărare.
Pt că eşti portocalie.
Pt că ai putea vb o oră plecând de la un singur cuvânt fără să aibă sens nimic din ceea ce spui.

Sunt puţin şu-şu pt că:
Iubesc piersicile şi cireşele mari şi dulci, dulci.
Aş picta cu degetele, cu palmele, cu pielea. Să simt culorile, să simt cum se simt culorile pe hârtie.
Pt că deşi sunt portocalie, uneori sunt verde sau roşie sau incoloră, inodoră , insipidă.
Pt că mai cred în inorogi, în moş crăciun şi în zâne şi spiriduşi.
Pt că sufletul iradiază pt mine şi pt că mintea e uneori zburătoare, ca o sageată şi atinge soarele.
Pt că uneori sunt rază de soare, sunet, vibraţie adâncă în interior.
Pt că trebuie să înţeleg.
Pt că uneori zilele au parfum, stare de spirit şi etichetă.
Pt că uneori sunt linişte. Linişte cum e lacul întins pe care nu adie nici un vânt.
Pt că oamenii emană cu toţii suflet. Unii suflet frumos, alţii suflet chinuit, alţii suflet necunoscut, alţii suflet refuzat.
Pentru că.
Pt că un cal e suflet, e spirit îndrazneţ, e zvâc. Şi e ori inorog alb, ori cal arab negru. Uneori e verde şi zburdă.
Pt că sunt suflet.
Pt că femeile fac glume simetrice, pe cană o doare toarta şi ceainicul are febră.
Pt că dacă stau în mijlocul bucătăriei pot întinde mâinile şi ajung în orice colţ al ei.
Pt că am cultură organizaţională, pt că suntem mai multe şi pt că avem un umor intern numai al nostru.

Pt că mă încălzesc şi zâmbesc şi îmi fâlfâie sufletul dacă mi se spune “Bună dimineaţa, rază de soare!” :)

miercuri, 22 august 2007

Sclipirea

Uneori nu poţi să duci toate pe care le ai în cârcă. Te trezeşti dimineaţa şi îţi pui zâmbetul fals peste figura tristă şi speri ca ceilalţi să nu observe că poziţia colţurilor buzelor nu se potriveşte cu expresia ochilor. Îţi propui ca astăzi să nu te laşi copleşit de cele x ore în care unii încearcă să te intoxice, să te lovească, să te apese pe creştet. Pentru că tu străluceşti şi tu faci lucrurile cu sufletul şi pe ei asta îi deranjează. La ei e întuneric şi mocirlă printre sisteme electronice mentale, total dezorganizate şi pline de fire cam ca o cameră a cablurilor dintr-o firmă foarte mare cu multe calculatoare.

Sunt extrem de stresaţi de multitudinea de cabluri şi nu ştiu cum să le descâlcească, pentru că niciodată n-au avut capacitatea. Pentru ei totul a fost tot timpul o multitudine de cabluri încâlcite, numai că la începuturi camera asta avea ferestre şi în ea intra lumină şi căldură şi suflet. Acum ferestrele au fost acoperite pentru că nu erau eficiente. Şi a rămas doar camera întunecată, plină de încâlceală. În cameră e frig, e foarte frig şi oricât de multă căldură şi suflet ai avea, nu vei reuşi să o încălzeşti pentru că proprietarul nu mai vrea. Vrea doar capacitatea ta de a descâlci firele. Aşa că fă bine şi ascunde-ţi căldura şi manifestă-ţi capacitatea de a descâlci fire cu perfecţiune şi exactitate de ceasornic.

Să nu cumva să îndrăzneşti să deschizi oboanele şi să trimiţi vreun pic de căldură. Va fi imediat nimicită, stinsă, băgată în congelator. Să nu cumva să îndrăzneşti să străluceşti pentru că se va arunca imediat noroi peste tine. Mult, mult noroi şi vei fi mult, mult apăsat pe creştet să nu cumva să te ridici peste linia de uniformizare. Să ţii ochii în jos ca să nu poată nimeni să vadă în ei strălucirea, sclipirea, săgeata, puterea, aspiraţia. Pentru că asta îi va încrâncena să „rezolve” treaba.

Şi uite aşa dacă la început plecai de acasă cu zâmbetul la purtător, cu energia şi cu sclipirea în ochi, acum nu poţi decât să te trezeşti cu greu dimineaţa, să îţi pui zâmbetul fals peste figura tristă şi să te străduieşti să mai rezişti puţin, numai puţin.

„...Nu mai staţi mult că n-aveţi de ce.” Într-adevăr, nu avem de ce.

vineri, 3 august 2007

Oamenii mari

Oamenii mari ştiu să se ascundă. Oamenii mari ştiu foarte bine sa se mintă. Oamenii mari ştiu la fel de bine să îi mintă pe ceilalţi. Oamenii mari sunt deseori tulburaţi şi pierduţi şi căzuţi. Oamenii mari sunt de cele mai multe ori nefericiţi pentru că au uitat să fie copii mici. Unii dintre ei îşi conştientizează starea dar nu sunt destul de puternici pentru a se rupe de ea.

Cu toate acestea oamenii mari rareori au răbdare fie şi măcar cât are un copil mic. Pentru ca dacă eşti mic, eşti copil, atunci sigur mai ai multă speranţă şi atunci îţi este mai uşor să ai răbdare. Mă întreb uneori de ce trebuie să devenim oameni mari. Nu am putea oare să ne păstrăm pentru totdeauna frumuseţea şi puritatea şi profunzimea copilăriei? Pentru că, nu mă înţelegeţi greşit – un copil, pentru că e mic, nu e neapărat simplu. Din contră, eu cred că un copil înţelege care sunt lucrurile cu adevărat importante în viaţă şi ştie să se bucure cu toata fiinţa lui de ea.

Oamenii mari mint. În primul rând, şi cel mai uşor se mint pe ei. Este cea mai facilă parte să te ascunzi de tine, să te faci ca nu simţi ceea ce simţi, că nu gândeşti ceea ce gândeşti. Să te comporţi ca şi cum totul ar fi în regulă când de fapt pe tine te doare sufletul. Sau la fel de fals, să te comporţi corect şi adecvat cu mediul în care te afli când de fapt tu ai vrea să sari în sus de bucurie pentru că ţi s-a întâmplat ceva frumos. Oamenii mari învaţă foarte bine arta camuflării. A camuflării emoţiilor şi a gândurilor sincere faţă de ei şi faţă de ceilalţi. Şi aşa ajung să se uite în oglindă la o carcasă, la un corp, făcând eforturi nemaipomenite să nu observe sufletul din carcasă şi cum simte el. Se vor uita şi vor vedea „nişte ochi verzi, un păr drept, mmm buzele sunt cam albe astăzi. Puţin ruj şi sunt OK.” Dar nu vor vedea că ochii cei verzi sunt plini de durere şi că de aceea azi au mai degrabă o nuanţă de chihlimbar, sau sunt plini de dragoste şi s-au făcut puţin aurii, sau sunt veseli şi de aceea sclipesc azuriu. Pentru că asta ar însemna să recunoască. Ori oamenilor mari le este frică să recunoască. Preferă să fugă, să alerge, să minimizeze, să uniformizeze. Pentru că lumii nu îi plac oamenii mari cu sufletul la butonieră, pentru că societăţii îi plac oamenii potriviţi care fac gesturi potrivite.

Oamenii mari ar trebui să înveţe de la copii mici. Copiii mici sunt de 100 de ori mai autentici decât oamenii mari. În cazul lor,ştii când sunt veseli sau sunt trişti, când sunt bucuroşi, când îi doare mânuţa, sau când sunt obosiţi.
Oare oamenii mari nu obosesc niciodată să se mintă şi să îi mintă pe ceilalţi? Oare oamenii mari nu obosesc niciodată să poarte măşti adecvate momentului şi locului în care se află? Se pare că nu. Pentru că dacă ar face oricare din lucrurile acestea atunci ar însemna să recunoască. Să îşi poarte sufletul la butonieră. Să îşi asume ceea ce simt şi să încerce să facă ceva în legătură cu asta. Şi să îi lase pe cei din jur să vadă cum sunt. Aşa că oamenii mari au ales să îşi poarte sufletul în buzunarul din dos de la haină. Ascuns. Buzunarul închis cu fermoarul. Pentru că acolo poate nu ajunge nimeni. Pentru că poate dacă îl ţin acolo nu va şti nimeni de el, nu va atenta nimeni la el, nici măcar ei. Poate dacă se străduiesc puţin vor şi uita că au pus sufletul acolo în colţişorul cel ascuns...

Oamenii mari ar trebui să înveţe de la copiii mici. Oamenii mari ar trebui să îşi poarte sufletul la butonieră chiar dacă uneori le sângerează. Oamenii mari ar trebui să înceteze să se mai mintă. Pentru că asta e cel mai trist...e atât de trist. Mă doare pe mine sufletul pentru ei. Cred că mi s-a adunat mie în suflet toată tristeţea pentru toţi oamenii cu sufletul în buzunar.

Vă rog oameni buni scoateţi-vă sufletul din buzunarul din dos şi puneţi-l la butonieră pentru că nu mai pot duce toată tristeţea asta la butoniera mea. În curând o să îmi trebuiască o broşă maaaaare maaaaare să o pot ţine. Şi vă garantez că, indiferent dacă acum sufletul vostru sângerează puţin, dacă îl ţineţi la butonieră s-ar putea să vadă şi el soarele la un moment dat.

Oamenii mari ar trebui să îşi poarte sufletul la butonieră.