Sclipirea

Uneori nu poţi să duci toate pe care le ai în cârcă. Te trezeşti dimineaţa şi îţi pui zâmbetul fals peste figura tristă şi speri ca ceilalţi să nu observe că poziţia colţurilor buzelor nu se potriveşte cu expresia ochilor. Îţi propui ca astăzi să nu te laşi copleşit de cele x ore în care unii încearcă să te intoxice, să te lovească, să te apese pe creştet. Pentru că tu străluceşti şi tu faci lucrurile cu sufletul şi pe ei asta îi deranjează. La ei e întuneric şi mocirlă printre sisteme electronice mentale, total dezorganizate şi pline de fire cam ca o cameră a cablurilor dintr-o firmă foarte mare cu multe calculatoare.

Sunt extrem de stresaţi de multitudinea de cabluri şi nu ştiu cum să le descâlcească, pentru că niciodată n-au avut capacitatea. Pentru ei totul a fost tot timpul o multitudine de cabluri încâlcite, numai că la începuturi camera asta avea ferestre şi în ea intra lumină şi căldură şi suflet. Acum ferestrele au fost acoperite pentru că nu erau eficiente. Şi a rămas doar camera întunecată, plină de încâlceală. În cameră e frig, e foarte frig şi oricât de multă căldură şi suflet ai avea, nu vei reuşi să o încălzeşti pentru că proprietarul nu mai vrea. Vrea doar capacitatea ta de a descâlci firele. Aşa că fă bine şi ascunde-ţi căldura şi manifestă-ţi capacitatea de a descâlci fire cu perfecţiune şi exactitate de ceasornic.

Să nu cumva să îndrăzneşti să deschizi oboanele şi să trimiţi vreun pic de căldură. Va fi imediat nimicită, stinsă, băgată în congelator. Să nu cumva să îndrăzneşti să străluceşti pentru că se va arunca imediat noroi peste tine. Mult, mult noroi şi vei fi mult, mult apăsat pe creştet să nu cumva să te ridici peste linia de uniformizare. Să ţii ochii în jos ca să nu poată nimeni să vadă în ei strălucirea, sclipirea, săgeata, puterea, aspiraţia. Pentru că asta îi va încrâncena să „rezolve” treaba.

Şi uite aşa dacă la început plecai de acasă cu zâmbetul la purtător, cu energia şi cu sclipirea în ochi, acum nu poţi decât să te trezeşti cu greu dimineaţa, să îţi pui zâmbetul fals peste figura tristă şi să te străduieşti să mai rezişti puţin, numai puţin.

„...Nu mai staţi mult că n-aveţi de ce.” Într-adevăr, nu avem de ce.