Este deja ceva vreme de când îmi doream să împărtăşesc cu voi rândurile de mai jos ce le-am citit. Mi-am luat cartea lângă mine de câteva ori dar de fiecare dată am început să fac altceva.
Ei bine, de data aceasta venirea ei, a Olandezei mele, m-a făcut să scriu rândurile de mai jos, acum, la ora 1 noaptea. Olandeza mea este unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care îi cunosc unul din oamenii plini de forţă nebănuită, de energie şi de iubire, plini de suflet şi de zâmbet molipsitor.
Deci, Olandeza mea, rândurile ce urmeză sunt pentru tine, pentru că tu eşti acest om descris aici, tu crezi ziditor în tine şi în oameni, în nebănuitul ce zace în fiecare dintre noi, în acel potenţial care e pe cale să reverse în orice moment. Pentru că acest potenţial, această frumuseţe, putere, încredere şi suflet nemărginit îl văd la tine în fiecare secundă.
Cu tot sufletul meu...
„...După cum am mai spus, nu este cu putinţa credinţa în cineva dacă nu este mai întâi credinţa în propria persoană. Vine întrebarea: ce este credinţa în sine? Majoritatea va răspunde în sens cotidian, poate profesional, că a crede în sine înseamnă a crede în faptul că dacă îţi încordezi puterile, voinţa şi mintea poţi obţine orice, evident, în limitele posibilului...Această credinţă în sine se învecinează cu vanitatea sau degradează adesea până la aceasta şi este, în fond, nu o credinţă în sine, ci credinţa în faptul că cele înconjurătoare se vor supune voinţei noastre; într-o oarecare măsură este încrederea în faptul că ne vor ajunge propriile puteri ca să frângem şi să schimbăm circumstanţele şi oamenii de care ne lovim.
Adevărata credinţă în sine este certitudinea faptului că în acest sine este ascuns ceva ce-mi este mie însumi de ne pătruns, ceva ce urmează încă să se deschidă şi să crească până la un anumit grad de plinătate şi perfecţiune. Vanitatea are la bază cunoaşterea de sine, o autoevaluare – adevărat, cam exagerată –, pe când credinţa nu are nevoie de nici o autoevaluare, întrucât obiectul ei este tocmai misterul interior. Vorbind despre acest mister nu am în vedere faptul că fiecare ar avea în sine ceva tăinuit, ci faptul că omul este o continuă dinamică, o viaţă continuă, o mişcare şi o devenire permanentă şi nimeni şi nimic nu pot să încremenească pentru o clipă această dinamică pentru a o scruta cu privirea; acest proces nu poate fi oprit: omul este dinamic tot timpul, mereu.
Aşadar credinţa în sine este credinţa în faptul că în fiecare din noi există o dinamică neînvinsă a vieţii, iar singurele care pot să împiedice ca această dinamică să se realizeze şi să ia fiinţă sunt frica, nehotărârea şi nicicum circumstanţele nefaste. Circumstanţele, fie bune sau rele, fie chiar de-a dreptul crude şi îndreptate spre a frânge omul, sunt doar elementul care mobilizează această dinamică interioară să se manifete din nou, altfel, neaşteptat, dar oricum să se manifeste doar pe sine şi nimic altceva. Credinţa în sine este încrderea în această lăuntrică, enigmatică, creatoare şi, într-un final, triumfătoare dinamică. Credinţa în sine comportă aşadar şi încrederea că în fiecare om – şi în particular, în mine – există un sector ce nu poate fi surprins nicicum; încrederea că, revenind spre acel „eu însumi”, zi de zi tot mai desăvârşit, mai sincer, mai cinstit, mai îndrăzneţ, cu mai multă jertfire de sine, voi descoperi şi voi pune în mişcare noi şi noi puteri, care nu vor putea fi oprite de nimic.
Acesta nu este însă un proces orb, el trebuie supus vederii; în devenirea sa, omul trebuie să se ţină su observaţie pe sine însuşi, fără temeri, fără nelinişti, fără a căuta dacă a devenit cel ce şi-a propus să ajungă într-o ultimă instanţă, ci cu un viu interes, ca un veritabil observator ce urmăreşte un proces, ia cunoştinţă de cele ce se întâmplă şi încearcă să facă uz, să aplice tot ce se află în câmpul vederii sale. Asta înseamnă că omul trebuie să se înveţe să se desuşească pe sine, mai întâi de toate să desluşească vocea conştiinţei, dreptatea a ceea ce este înlăuntrul său, căci dacă vocea conştiinţei, a dreptăţii este curmată, ea nu poate fi înlocuită nici de legi, nici de conveţii, nici de reguli. Apoi omul trebuie să se înveţe să desluşească vocea vieţii, cele ce îl învaţă viaţa: viaţa unui om de alături, viaţa societăţii, viaţa poporului, viaţa omenirii, viaţa biologică. [...]
Astfel fiecare va avea posibilitatea de a descoperi, desluşindu-se, scrutându-se pe sine, aceste profunzimi proprii şi de a le utiliza în viaţă. În acest proces omul are nevoie, după cum am mai spus, să adune o foarte mare îndrăzneală, o foarte mare bărbăţie, întrucât acest proces este lupta vieţii cu ramolirea, lupta creativităţii cu tot ce omoară creativitatea, lupta conştiinţei cu tot ceea ce încearcă să zidească o fiinţă fără conştiinţă.”
Ei bine, de data aceasta venirea ei, a Olandezei mele, m-a făcut să scriu rândurile de mai jos, acum, la ora 1 noaptea. Olandeza mea este unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care îi cunosc unul din oamenii plini de forţă nebănuită, de energie şi de iubire, plini de suflet şi de zâmbet molipsitor.
Deci, Olandeza mea, rândurile ce urmeză sunt pentru tine, pentru că tu eşti acest om descris aici, tu crezi ziditor în tine şi în oameni, în nebănuitul ce zace în fiecare dintre noi, în acel potenţial care e pe cale să reverse în orice moment. Pentru că acest potenţial, această frumuseţe, putere, încredere şi suflet nemărginit îl văd la tine în fiecare secundă.
Cu tot sufletul meu...
„...După cum am mai spus, nu este cu putinţa credinţa în cineva dacă nu este mai întâi credinţa în propria persoană. Vine întrebarea: ce este credinţa în sine? Majoritatea va răspunde în sens cotidian, poate profesional, că a crede în sine înseamnă a crede în faptul că dacă îţi încordezi puterile, voinţa şi mintea poţi obţine orice, evident, în limitele posibilului...Această credinţă în sine se învecinează cu vanitatea sau degradează adesea până la aceasta şi este, în fond, nu o credinţă în sine, ci credinţa în faptul că cele înconjurătoare se vor supune voinţei noastre; într-o oarecare măsură este încrederea în faptul că ne vor ajunge propriile puteri ca să frângem şi să schimbăm circumstanţele şi oamenii de care ne lovim.
Adevărata credinţă în sine este certitudinea faptului că în acest sine este ascuns ceva ce-mi este mie însumi de ne pătruns, ceva ce urmează încă să se deschidă şi să crească până la un anumit grad de plinătate şi perfecţiune. Vanitatea are la bază cunoaşterea de sine, o autoevaluare – adevărat, cam exagerată –, pe când credinţa nu are nevoie de nici o autoevaluare, întrucât obiectul ei este tocmai misterul interior. Vorbind despre acest mister nu am în vedere faptul că fiecare ar avea în sine ceva tăinuit, ci faptul că omul este o continuă dinamică, o viaţă continuă, o mişcare şi o devenire permanentă şi nimeni şi nimic nu pot să încremenească pentru o clipă această dinamică pentru a o scruta cu privirea; acest proces nu poate fi oprit: omul este dinamic tot timpul, mereu.
Aşadar credinţa în sine este credinţa în faptul că în fiecare din noi există o dinamică neînvinsă a vieţii, iar singurele care pot să împiedice ca această dinamică să se realizeze şi să ia fiinţă sunt frica, nehotărârea şi nicicum circumstanţele nefaste. Circumstanţele, fie bune sau rele, fie chiar de-a dreptul crude şi îndreptate spre a frânge omul, sunt doar elementul care mobilizează această dinamică interioară să se manifete din nou, altfel, neaşteptat, dar oricum să se manifeste doar pe sine şi nimic altceva. Credinţa în sine este încrderea în această lăuntrică, enigmatică, creatoare şi, într-un final, triumfătoare dinamică. Credinţa în sine comportă aşadar şi încrederea că în fiecare om – şi în particular, în mine – există un sector ce nu poate fi surprins nicicum; încrederea că, revenind spre acel „eu însumi”, zi de zi tot mai desăvârşit, mai sincer, mai cinstit, mai îndrăzneţ, cu mai multă jertfire de sine, voi descoperi şi voi pune în mişcare noi şi noi puteri, care nu vor putea fi oprite de nimic.
Acesta nu este însă un proces orb, el trebuie supus vederii; în devenirea sa, omul trebuie să se ţină su observaţie pe sine însuşi, fără temeri, fără nelinişti, fără a căuta dacă a devenit cel ce şi-a propus să ajungă într-o ultimă instanţă, ci cu un viu interes, ca un veritabil observator ce urmăreşte un proces, ia cunoştinţă de cele ce se întâmplă şi încearcă să facă uz, să aplice tot ce se află în câmpul vederii sale. Asta înseamnă că omul trebuie să se înveţe să se desuşească pe sine, mai întâi de toate să desluşească vocea conştiinţei, dreptatea a ceea ce este înlăuntrul său, căci dacă vocea conştiinţei, a dreptăţii este curmată, ea nu poate fi înlocuită nici de legi, nici de conveţii, nici de reguli. Apoi omul trebuie să se înveţe să desluşească vocea vieţii, cele ce îl învaţă viaţa: viaţa unui om de alături, viaţa societăţii, viaţa poporului, viaţa omenirii, viaţa biologică. [...]
Astfel fiecare va avea posibilitatea de a descoperi, desluşindu-se, scrutându-se pe sine, aceste profunzimi proprii şi de a le utiliza în viaţă. În acest proces omul are nevoie, după cum am mai spus, să adune o foarte mare îndrăzneală, o foarte mare bărbăţie, întrucât acest proces este lupta vieţii cu ramolirea, lupta creativităţii cu tot ce omoară creativitatea, lupta conştiinţei cu tot ceea ce încearcă să zidească o fiinţă fără conştiinţă.”
Antonie Bloom – Despre credinţă şi îndoială
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu