vineri, 29 august 2008

...noi ne-am pomenit trăind, nu ştim cum ar fi dacă n-am fi..

Unii oameni sunt depresivi prin însăşi firea lor. Nu e ca şi cum nu îşi dau seama că le face rău, nu e ca şi cum nu şi-ar dori să zâmbească mai mult, să gândească în raze de soare şi să aibă voinţă de oţel – doar că nu pot.

Sunt veşnic înconjuraţi de oceane nesfârşite şi abisuri, sunt veşnic pe marginea prăpastiei – gata să cadă –, sunt veşnic trişti şi cu un nod în gât, sunt ..ştiţi voi...toate cuvintele care definesc depresia şi tristeţea şi care au sunt deja uzate. Tot ce îmi vine în minte pare scos din poezii de Bacovia sau de Labiş sau din cărţile lui Noica (şi uite aşa mă auto-flatez când voiam doar să subliniez altfel ideea de clişeu)...

Criza asta nu pare să se sfârşească prea curând, nu pare să fie o criză a vârstei de 25 de ani ci pare să fie o criză veşnică.
Problema nu e să fii într-o barcă în mijlocul oceanului şi să nu ştii în ce direcţie să o iei – problema este să nu ai nici vâsle – mai rău – stai atârnândă de o vâslă fără barcă şi nu ştii să înoţi. Te uiţi de pe marginea stâncii în prăpastia de mii de kilometri, eşti în întunericul de cerneală şi îţi bagi degetele în ochi, ai în gât un nod cât un măr domnesc...ştiţi voi - toate astea la un loc şi puţin mai mult.

Aţi obsevat că atunci când încerci să pui în cuvinte ceea ce simţi şi gândeşti de faţă cu prietenii tăi – aceştia au tendinţa sa îţi aducă justificări, să îţi dea soluţii, sa te alinte sau să te critice, sau toate acestea la un loc? Până şi psihologul în loc să te asculte se apucă să îţi depene propriile poveşti, experienţe şi trăiri de pe vremea când era ca tine. Nimeni nu are răbdare să asculte o poveste nesfârşită şi tristă, mai ales de la cineva care nu vrea nici un fel de ajutor decât să fie ascultat şi care nu are neapărat motive palpabile sau suficient de puternice să se simtă aşa cum se simte. Şi nici nu ar trebui ca cineva să fie pus în poziţia de a asculta aşa ceva, nu ştiu dacă cineva poate să ducă asemenea povară.

Tu simţi însă o nevoie acută să depeni tot, să spui toate urâţeniile pe care le ai în suflet, să vorbeşti până îţi pierzi vocea...

Şi cum mai eşti şi un fel de scaun cu toate cele 4 picioare scurte (nici iubit, nici prieteni apropiaţi care să fie “on site”, nici mega viaţă socială, nici sigur că te poriveşti cu job-ul tău) – cam ca un fel de taburet aşa – te gândeşti să scrii undeva: pe blog.

Dar uite că nici aici pe blog nu ai cum să scrii tot ceea ce gândeşti pentru că la un moment dat lumea nu o să mai citească “post”-ul. Asta dacă porneşti de la premisa că uneori cineva mai citeşte şi tot ce ai deşertat din desaga cu gânduri pe o pagină electronică de jurnal..

Aşa că te întorci frumuşel la moara din capul tău – fără să scrii mare lucru – şi te gândeşti cum să o faci să mai macine şi altceva în afară de neghină. E păcat de moară, că e aproape nouă, e încă în garanţie şi toată lumea aşteaptă de la ea făină bună pentru pâinea de care are nevoie în fiecare zi. Toată lumea ştie că moara poate să dea făina aceea bună, numai că nimeni nu îşi dă seama că moara mai are uneori nevoie să fie unsă, morarul are nevoie de un “ajutor de morar” şi de o nevastă drăguţă care să îngrijească de el. :)

...Mda ştiu, există explicaţii psihologice pentru toate astea...

Niciun comentariu: