miercuri, 29 octombrie 2008

A fost o dată ca niciodată Dragostea

Zilele acestea mi-a venit gândul că rareori am scris fericită, sau melancolico – fericită în Bucureşti. Mă gandeam că poate oraşul acesta îmi inspiră doar tristeţile şi angoasele şi creşterile de suflet în timp ce Iaşul e responsabil de stările de visare, de liniştile mele, de pacea mea.

Până şi dragostile mele cele mai profunde şi adevărate şi frumoase şi pline de cântec tot în Iaşi au fost.
În Iaşi a fost Iubirea mea de Cireşari
, cu melodii din Pasărea Colibri şi ţineri de mână în drumul spre bibliotecă şi alergări prin ploaie.
În Iaşi a fost şi Dragostea mea de Mircea Eliade, cu sacrul ascuns în atingerea întâmplătoare a degetelor mele de mâna lui pe bancheta trenului, cu descoperirea unui alt eu în mine, cu dueluri mentale şi delicateţe nesfârşită.
În Iaşi am simţit cum sufletul meu creşte infinit de mult, cum se umple cu mii de picături minuscule de zâmbet, de gesturi, de alinturi, de plânsuri zbuciumate, de pace, de urcuşuri şi văi de iubire.

...Mirosul de tei dimineaţa după ploaia grăbită de vară...Izul de iarnă, fum şi frigul la răsărit pe drumul spre Cetăţuia
...Merele verzi, dulci-acrişoare mâncate pe furiş în livada de lângă bloc
...Vânătoarea de vietăţi fantastice ale iazului
...Calul alb şi blând care mă aştepta de ziua mea la hipodrom
...Şederea pe iarbă dimineaţa la patru ţinându-l strâns de mână pe Cireşar şi numărând stele pe cerul de cerneală neagră...Alergând desculţ prin apa fântânii din faţa facultăţii şi râzând
...Un buchet de garofiţe mov-roz primit în dar
...Nopţile de Crăciun cu degetele mirosind a portocală
...Suferinţa roşie şi încruntată şi indigo din sufletul despărţit
...Pacea regăsirii mele
...Mintea în scânteie de oţel visând să ardă în văzduh
Dar astăzi, astăzi dimineaţă în Bucureştiul de toamnă m-am trezit râzând.

Îmi venea să alerg, să sar, să cânt să mă duc afară şi să vorbesc cu porumbeii, să cumpăr un braţ de dumitriţe şi să le arunc în văzduh, să pictez cu mult soare pe toate pânzele imaginare din jurul meu. Să desenez baloane de ciocolată în mâinile tuturor copiilor şi zâmbete de marţipan pe chipurile tuturor bunicilor de pe Pământ.

Astăzi aş fi vrut să scriu o poveste despre Făt-Frumos-cu-Ochii-Negri-ca-Pana-Corbului şi Prinţesa-Gene-Întoarse-pentru-Ochi-Verzi. O poveste din care copiii toţi să înţeleagă prin cuvinte delicate cât este de frumoasă, cât este de plină de viaţă, de acoperitoare, de gingaşă, de vibrantă dragostea.O poveste care să facă în aşa fel încât sufletele tuturor copiilor de pe faţa Pământului să se umple de lumină şi de zâmbet, de pace de negrăit şi linişte de necuprins, de bucurie nesfârşită.
Astăzi aş fi putut să scriu Povestea Poveştilor. Povestea tuturor bunicilor care se ţin de mână pe o bancă din parc şi privesc porumbeii, a tinerilor care plutesc pe aleile oraşelor într-o lume proprie, a părinţilor care îşi simt piepturile pline de gingăşie privind la miracolele-copii.
Astăzi Bucureştiul mi-a dat un gând fericit, sau măcar melancolico-fericit.

Astăzi Bucureştiul mi-a adus aminte de Dragoste.
~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~
  1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
  2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
  3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
  4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
  5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
  6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
  7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
  8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
  9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
  10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
  11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
  12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
  13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
(Sf. Apostol Pavel - Epistola I către Corinteni)

miercuri, 22 octombrie 2008

O criză, două, şapte, nouă

Aşaaa. Dacă tot tragem concluzii în seara aceasta, hai să mai scriu şi despre asemănările flatante pe care le-am mai făcut în căpşorul meu cu plete lungi şi blonde. :)

Mă gândeam că etapa asta prin care trec oamenii la sfert de veac se aseamănă cu criza de pe piaţa financiară globală. Nu râdeţi. Staţi să vedeţi de ce:

Sistemele pe care toată lumea le credea infailibile se prăbuşesc unul câte unul pentru că fuseseră umflate şi crescute artificial – aşa cum tinerii şi adolescenţii îşi asumă uneori anumite principii sau moduri de a vieţui fără a le chestiona în profunzime.

Asemenea situaţiei de criză financiară – în care statul se străduieşte să salveze diferite instituţii pentru că viaţa este pur şi simplu de neconceput fără ele – un tânăr om este asediat de părinţi şi prieteni apropiaţi gata să îl salveze cu diferite păreri, soluţii temporare şi oferte care minimizează investiţia de efort din partea lui.

Asemeni sistemului financiar în care doar instituţiile „curate” şi puternice vor rezista integre până la final şi în noi vor rezista până la final doar acele părţi adevărate, consistente, simple, adânc înrădăcinate.

Asemănător este şi rezultatul celor două crize: va exista în continuare un sistem financiar şi unii vor spune că nimic nu s-a schimbat – va exista în continuare un om şi unii vor spune că nimic nu s-a schimbat la el.

Însă – tot asemenea şi de data aceasta – sistemul nu va mai fi niciodată la fel – iar omul va fi fundamental transformat şi aşezat pe noi baze.

Eu nu am de gând să fac deloc infuzii financiare în sistemul care trece acum prin criză.

Să rămână în picioare doar ceea ce merită şi în locurile murdare şi putrezite să crească flori noi, muguri şi iarbă curată – verde crud.

Lecţia nr. 26 a „Crizei de sfert de veac”



Lecţia numărul 26
spune că: „Aflat în cea criză de sfert de veac ce se cuvine a fi trăită de fiecare din noi, aveţi grijă să nu povestiţi de-a fir a păr tatălui şi mamei exact ce simţiţi, cum smţiţi, cât de adâncă vi se pare vouă criza/ depresia/ tristeţea. Pentru că părinţii te iubesc de infinit mai multe ori decât te iubeşti tu în 99.99% din timp şi cu siguranţă te iubesc de jdemii de ori mai mult decât te iubeşti tu când eşti trist şi deci vor avea grijă ca orice tristeţe sau criză a ta să o amplifice în mod proporţional cu cantitatea de iubire.”

Acum să nu credeţi că mai sunt încă „acolo”. Acolo adică în prăpastie, în abis, în oceanul cu tristeţe, în catacombe – aşa cum par gropicica, valea, ligheanul cu tristeţe, respectiv şănţuleţele de ploaie în care mă rătăcesc la vârsta asta. Eiiii, păi nu, e senin zilele astea. Altfel cum credeţi că aş fi tras eu concluzii aşa de înţelepte şi profunde încât le ştie tot omul de când lumea şi pământul.

Acum, serios vorbind, eu nu sunt adepta lipsei de siceritate faţă de părinţi şi oricum cred că mi-a dat Cerul o gură suficient de mare încât să nu pot ţine mult timp pentru mine ceea ce mi se întâmplă sau ceea ce simt. Deci cred ca e bine ca ai noştri părinţi să ştie cam pe ce culoare sufletească ne găsim, să ştie cu ce ne ocupăm timpul, ce mai citim, cu cine mai ieşim şi ce mai gândim.
Numai că, vă rog eu să aveţi grijă să nu faceţi ca mine: nu povestiţi şi voi cât de adânc e gândul, ce nuanţe are în dimineaţa asta, ce ramificaţii are gândul, cât de mult l-aţi analizat, ce argumente pro şi contra i-aţi găsit, cu cine v-aţi mai consultat pe tema asta – aşa cum v-am povestit eu în rândurile de luna trecută...

Nu povestiţi pentru simplul fapt că e bine să îi protejaţi. Oricum gândurile astea sunt absolut specifice creşterii prin care trecem noi până ne aşezăm sufleteşte şi nu facem decât să îi speriem şi să îi facem să sufere.

Şi atunci, într-o zi o îl să priviţi cu lacrimi în ochi pe tata care spune: „Copiii nu trebuie ţinuţi de mână doar cât sunt mici. Copiii se ţin de mână până la moarte.”