marți, 6 iulie 2010

Tăcerile din piept

Zilele acestea am ”realizat” un lucru. În fine, în ultima vreme am mai „realizat” eu și altele, dar acest gând mi se tot întoarce. Poate l-am citit undeva, mai demult, și aceasta este doar o aprofundare...oricum ar fi, rezonează în mine:

Să poți să suferi discret, galant, aș spune să suferi în șoaptă, ca și cum te-ai strădui să nu trezești din somn un copil. Să te doară tainic și blând, cu zâmbete ascunse în tăceri, să ții în ochi doar o undă de melancolie și o pace să te înconjoare. Chiar de te doare tare, adânc, precum o rană facută de o țepușă ce s-a adâncit în ființa și în sufletul tău – totuși, la granița pielii aceasta să nu fie cu mult mai mult decât un punct. Să fii demn, nobil în suferința ta – oricum suferi, prin urmare de ce să ”te impui” asupra altora cu durerile tale încărcându-i și pe ei. Deseori, dezvăluind durerea ta și gândurile născute din suferință de nenumărate ori și nenumărator oameni...descoperi...descoperi că durerea își pierde taina, adâncimea. Durerea nu mai curăță. Durerea nu mai aduce înțelegere și sens.

În ziua de astăzi durerile noastre sunt vocale, țipă, le vedem la televizor, le tragedizăm și le telenovelizăm, le vulgarizăm. Ne place parcă să ne exhibăm rănile, să ne urcăm pe grămada de gunoi și să ni le prezentăm una câte una spre analiza trecătorilor. Femeilor le curge rimmelul între șiruri de lacrimi, bărbații beau până cad sub masă și totul e înecat în lumină de reflectoare. Să se știe că suferim, să fie show, să creăm tămbălău și bâlci. În ziua de astăzi durerile trebuie știute și compătimite, nu trebuie trăite în adâncimea lor...

...Prefer...prefer totuși... tăcerile din piept.


Tăcerile din piept {link}

Aş vrea să fiu aşa uşor
Să poţi să mă respiri fără să ştii,
Să nu mai ies din trupul tău
Decît atunci cînd trupul tău nu va mai fi.

Îmi spui că se întîmplă des,
Iar eu te cred - nimic nu e perfect -
Şi-atunci vorbesc prea mult
S-ascund aşa tăcerile din piept...

Tu vrei să joci fără să rişti
Şi să cîştigi război după război,
Nu-ţi pasă cîţi soldaţi omori,
Nu-ţi pasă că soldaţii sîntem noi...


Tu rîzi cu rîsul tău frontal
Şi-aş renunţa dacă aş fi deştept:
Am răni mai reci decît zăpada,
Mai reci decît tăcerile din piept.

N-am stat şi nu m-am tîrguit,
Ba chiar am oferit mereu mai mult,
Deşi chiar tu m-ai prevenit,
Am refuzat, refuz şi-acum s-ascult.

Şi-apoi, să ştii, e-aşa plăcut
Şi merită oricît să stau s-aştept
În miezul zilei să-ţi aşezi
Tu fruntea pe tăcerile din piept...
(Alexandru Andrieș)