luni, 16 mai 2011

Să te întorci în tine

Atât de mult în zi, încât nu mai simți serile;
atât de multă mișcare, încât nu mai miroși frigul;
atât de mult somn, încât nu mai trăiești lumina dimineții.

Atât de mult în acțiune, încât nu mai gândești;
atât de mult spui, încât nu mai ai cuvinte;
atât de mult răspunzi, încât îți pierzi echilibrul.

Atât de mult prezent, încât ești absent din tine;
atât de mult cauți, încât nu auzi;
atât de mult citești, încât nu înțelegi.

Însă El îți vorbește și te ocrotește așa absent cum ești. Și te așteaptă să te întorci în tine prin El...

(însemnare din 18 februarie, 2011)

duminică, 15 mai 2011

Omul în căutarea sensului vieții

Tocmai am citit o carte scrisă de un autor pe care îmi doream de multă vreme să îl cunosc: Viktor E. Frankl, pentru că prezintă o viziune cu totul aparte asupra vieții și psihoterapiei, fiind în fapt numit părintele celei de-a treia școli Vieneze de psihoterapie: logoterapia.

Dacă ați citit cartea lui Stephen Covey - ”Eficiența în 7 trepte”, cu siguranță ați auzit de el acolo, în partea în care Covey explică noțiunea de responsabilitate - abilitatea de a alege răspunsul pe care dorești să îl dai, indiferent de circumstanțele în care te afli. Covey îl menționează pe Frankl și povestește despre experiența acestuia în lagărul de la Auschwitz și modul în care a ales să răspundă evenimentelor prin care trecea.

Mă bucur în mod deosebit să descopăr o școală de psihoterapie care trece de viziunea lui Freud sau Adler și vede omul în întregimea sa, în minunăția și superioritatea la care este chemat.

Iată câteva fragmente care m-au impresionat:

Un gând m-a străpuns: pentru prima dată în viață am înțeles adevărul, așa cum l-au așezat în ode atâția poeți, declarat ca ultimă înțelepciune de atât de mulți gânditori. Adevărul este că dragostea este ultimul și cel mai înalt țel la care omul poate să aspire. Atunci am înțeles sensul celei mai mari taine pe care poezia gândirea și credința umană trebuie să ne-o împărtășească: izbăvirea omului este prin dragoste și în dragoste. Am înțeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuși să cunoască fericirea, chiar dacă și numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită. Neînchipuit de singur, neputincios să se exprime printr-o activitate pozitivă, când singura sa realizare se reduce la a-și îndura suferința așa cum se cuvine - onorabil, așadar aflat într-o astfel de situație, omul poate, prin conteplarea plină de iubire a chipului persoanei iubite, pe care o poartă în sine, să ajungă la împlinire. Pentru prima oară în viață am putut pricepe înțelesul cuvintelor ”îngerii se pierd în contemplarea perpetuă a slavei nemărginite”.

[...]

Sufletul meu era încă agățat de chipul soției mele. Un gând îmi trecu prin minte: nici măcar nu știam dacă mai era în viață. Știam un singur lucru - un lucru pe care îl învățasem deja bine: dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a ființei iubite, găsindu-și sensul cel mai profund în ființa sa spirituală, în sinele său lăuntric. Fie că este sau nu prezentă, fie că este sau nu în viață, toate acestea încetează cumva să mai conteze.

Nu știam dacă soția mea mai trăia și nu aveam nicio posibilitate de a afla adevărul (pe toată perioada detenției nu am putut trimite și nici primi vreo scrisoare): dar în clipa aceea nu mai conta. Nici măcar nu aveam nevoie să aflu: nimic nu putea știrbi tăria dragostei mele, și chipul iubitei mele. Dacă aș fi știut în clipa aceea că soția mea era moartă, cred că aș fi continuat să mă dăruiesc, netulburat de acest fapt, contemplării chipului ei, iar conversația mea lăuntrică cu ea ar fi fost la fel de vie și îndestulătoare: ”Pune-mă ca o pecete pe inima ta, căci dragostea este tare ca moartea.” (Cântarea Cântărilor - Vechiul Testament)”



(Viktor E. Frankl - ”Omul în căutarea sensului vieții”)