sâmbătă, 4 februarie 2012

Și eu am atâtea fețe...

"Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși. Dar uneori se întîmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fețe încît nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sînt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Și eu am atîtea fețe și în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată?

[...]

Sînt oameni care au plînsul în interior. Aceștia sînt cei mai frumoși oameni de pe pămînt. Acest plîns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plîns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sînt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decît aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plîns măcar odată în viață, să plîngi de-adevăratelea."

(Fragment din romanul ”Fuga spre cîmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă” - Ieromonah, Savatie Baștovoi)