duminică, 17 februarie 2013

Somn

Dorm gândurile mele de alabastru, învăluite în tristețile melancoliei copilărești,
Dorm bătăile inimii mele adânci, învăluite în undele zburate ale gândurilor,
Dorm și privirile ochilor inimii mele în care crește viața...

Somn ușor, zic.

Sfântul căruia îi cântă vrăbiuțele și care ne-a dat cafea bună


Ne uităm la drumul șerpuit care ne duce la Mănăstirea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Mergem la pas și ne gândim cu un fior la întâlnirea cu Sfântul – pășim prin locurile în care s-a nevoit până ce a trecut în Viață. Când intrăm în biserică se cântă paraclisul și ne așezăm la rând, pentru a ne închina la moaște. Îți vine să rămâi aici într-un colțișor, așezat în genunchi și să te lași învăluit. Învăluit în ce? În duhul locului, în rugăciunile Sfântului care străbat timpurile, în rugăciunile părinților care sunt în mănăstirea aceasta.

Cerem în inimă binecuvântarea și pornim înapoi spre autocar. Trecem pe lângă un pom. Când colo, ce să vedem: pomul e plin de păsărele care cântă, deși acesta e unul dintre foarte puținii pomi într-o întindere pustie. Oana spune: „ Îi cântă și acum la fel cum cântau odinioară la înmormântarea Sfântului”.

”Zâmbete, simplitate și cafea cu gust românesc și adâncime de taină.” - Veți râde de gândurile acestea amestecate și copilărești care îmi trec acum prin minte. Cred că Sfântul Ioan Iacob a fost vesel în inima sa. Nu știu dacă e corect să spunem ’vesel’ despre un Sfânt, însă acestea sunt lucrurile pe care le simt – poate, în fapt, un pogorământ pentru cei mici.

miercuri, 6 februarie 2013

Nesomn


Nu pot sta noaptea în tristeţea mea
din pricină că-mi aduc aminte de tristeţea lui.
Nimic n-am cu el şi cred
că nici nu suntem de acelaşi fel al vederii
şi nici nu cred că suntem
de pe aceeaşi parte a cerului.

Şi totuşi nu pot să stau în tristeţea mea
din pricina tristeţii lui
şi nici să dorm nu pot
şi nu de coşmar, de vis,
de astfel de spaime neutre...

Nu pot să dorm din tristeţea
de a nu mă vedea neapărat
şi fără de mine
când stă noaptea în tristeţea lui
şi mai ales când nu poate să stea
în tristeţea lui
noaptea, din pricina mea.

(Nichita Stănescu)

sâmbătă, 2 februarie 2013

Melcul


Un melc purtându-și cochilia de plumb se târăște încetișor pe lângă drum. Drumul e plin de lei, iepuri, găini, cai, păuni și alte vietăți ale pământului care sprintează în perechi înainte-tot înainte cu zâmbete întipărite pe chip. 

Par să spună:

- "Așa e viața, ca drumul acesta: largă, deschisă, de trăit în pas alert și cu energie. Soarele strălucește deasupra, capătul se vede – uite – acolo în zare, și seninul cerului ne face clară direcția".

Melcul îi privește și le dă dreptate în inima sa, deși nu își amintește să fi trăit vreodată această credință atât de viu, și nu mai știe câtă vreme a trecut de când a mers lângă alt melc: 
- "Hmmm, casa asta de plumb e cam grea, iar eu cam mic și apăsat." își zice el.
- " Plus că nu am picioare, deci alunec lipicios și greoi. Bine că m-am născut pe lângă drum, așa nu stau în calea celorlalți.
Am cam îmbătrânit și mi-a slăbit vederea. Poate de aceea nu văd capătul drumului, în zare, ca ei. Poate, dacă vreodată se vor face ochelari pentru melci, am să îl pot vedea și eu.

...Hmm, oare la ce-or fi buni și melcii..."

și începe din nou să se târască sfios pe lângă drum, purtându-și povara și admirând tăcut perechile de pe calea deschisă.