Sfântul căruia îi cântă vrăbiuțele și care ne-a dat cafea bună

Ne uităm la drumul șerpuit care ne duce la Mănăstirea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Mergem la pas și ne gândim cu un fior la întâlnirea cu Sfântul – pășim prin locurile în care s-a nevoit până ce a trecut în Viață. Când intrăm în biserică se cântă paraclisul și ne așezăm la rând, pentru a ne închina la moaște. Îți vine să rămâi aici într-un colțișor, așezat în genunchi și să te lași învăluit. Învăluit în ce? În duhul locului, în rugăciunile Sfântului care străbat timpurile, în rugăciunile părinților care sunt în mănăstirea aceasta.

Cerem în inimă binecuvântarea și pornim înapoi spre autocar. Trecem pe lângă un pom. Când colo, ce să vedem: pomul e plin de păsărele care cântă, deși acesta e unul dintre foarte puținii pomi într-o întindere pustie. Oana spune: „ Îi cântă și acum la fel cum cântau odinioară la înmormântarea Sfântului”.

”Zâmbete, simplitate și cafea cu gust românesc și adâncime de taină.” - Veți râde de gândurile acestea amestecate și copilărești care îmi trec acum prin minte. Cred că Sfântul Ioan Iacob a fost vesel în inima sa. Nu știu dacă e corect să spunem ’vesel’ despre un Sfânt, însă acestea sunt lucrurile pe care le simt – poate, în fapt, un pogorământ pentru cei mici.