sâmbătă, 2 februarie 2013

Melcul


Un melc purtându-și cochilia de plumb se târăște încetișor pe lângă drum. Drumul e plin de lei, iepuri, găini, cai, păuni și alte vietăți ale pământului care sprintează în perechi înainte-tot înainte cu zâmbete întipărite pe chip. 

Par să spună:

- "Așa e viața, ca drumul acesta: largă, deschisă, de trăit în pas alert și cu energie. Soarele strălucește deasupra, capătul se vede – uite – acolo în zare, și seninul cerului ne face clară direcția".

Melcul îi privește și le dă dreptate în inima sa, deși nu își amintește să fi trăit vreodată această credință atât de viu, și nu mai știe câtă vreme a trecut de când a mers lângă alt melc: 
- "Hmmm, casa asta de plumb e cam grea, iar eu cam mic și apăsat." își zice el.
- " Plus că nu am picioare, deci alunec lipicios și greoi. Bine că m-am născut pe lângă drum, așa nu stau în calea celorlalți.
Am cam îmbătrânit și mi-a slăbit vederea. Poate de aceea nu văd capătul drumului, în zare, ca ei. Poate, dacă vreodată se vor face ochelari pentru melci, am să îl pot vedea și eu.

...Hmm, oare la ce-or fi buni și melcii..."

și începe din nou să se târască sfios pe lângă drum, purtându-și povara și admirând tăcut perechile de pe calea deschisă.

Niciun comentariu: