"Fool you if you fool me once, fool me if you fool me twice".
Nu mai știu cine mi-a spus vorba asta. Nu știu dacă se calculează la fiecare persoană, sau numărul de amăgiri similare care ți se întâmplă în viață. Odată ce mă simt „foolish” aș zice că se calculează la nivelul vieții. Pentru că, iată, iarăși am deschis toate porțile și răspunsul a fost, ca în parabola Mântuitorului: mă iartă, căci am cumpărat pământ, sau mi-am luat vite, sau mi-am luat nevastă – și, deci, nu pot veni la ospăț.
Cunoașterea
stării nu face sentimentul de dezamăgire să fie mai mic, întrebările asupra propriei
capacități de judecată și credulități mai puține, sau confuzia cu privire la
motivațiile și gândirea oamenilor mai ușor de limpezit.
Aș
putea spune că probabil nu am evoluat deloc în ultimii 5 ani din acest punct de
vedere, pentru că, iată, tot nu îi înțeleg pe oamenii mari, așa cum scriam aici. Și că istoria personală arată că sunt șanse mici să evoluez - cel puțin în ceea ce privește disponibilitatea de a-i chema, cu un zâmbet, pe cei din jur la ospăț. :)
Prin
urmare, nu pot decât să concluzionez neoriginal – la fel ca reacțiile
neoriginale din pățania de care pomenesc –
re-citând și recitând din Sorescu:
Şi cu toate
că-mi port
Cu destul
stoicism
Soarta mea
de granit
Câteodată
mă pomenesc urlând:
Circulaţi
numai pe partea carosabilă
A
sufletului meu,
Barbarilor!