marți, 28 mai 2013

Mai

MAI

Mai încerc o dată. Chiar dacă nu mi-a ieșit. De o mie de ori.
Mai nădăjduiesc. Chiar dacă am pierdut. De o mie de ori.
Mai cred. Chiar dacă m-am îndoit. De o mie de ori.
Mai rămân puțin. Chiar dacă îmi vine să fug.
Mai zâmbesc, totuși. Chiar dacă îmi vine să plâng.
Mai mângâi. Chiar dacă îmi vine să lovesc.
Mai cânt. Chiar dacă îmi vine să urlu.
Mai insist. Chiar dacă îmi vine să renunț.
... Mai visez. Chiar dacă mi se spune că e în zadar.
Mai cred în frumos. Chiar și când mă înconjoară urâtul.
Mai vreau să zbor. Chiar dacă mi s-au topit prea multe perechi de aripi.
Mai lupt să mă înalț. Chiar dacă lanțuri grele mă țin pe pământ.
Mai merg puțin. Chiar dacă am obosit.
Mai lupt să devin un om bun. Chiar dacă m-am săturat și eu de câte cusururi am.
Mai cred în mine un pic. Chiar și când îmi pare imposibil să o fac.
Mai iubesc. Chiar și când nu primesc răspuns.
Mă mai las iubită. Chiar daca mi se pare că nu merit.
Mai iert. Chiar dacă cred că nu mai pot.
Mai cred, nădăjduiesc și stărui. Chiar dacă spui că n-am în ce.

Mă ridic. Mă mai ridic. Chiar dacă cred că nu mai pot. Cum să renunț? Acum în mai? Nu. Nu mai fug. Știu c-am fugit de mii de ori. Dar nu mai fug, domnule. Stai. Afară e mai....

E mai și în inima mea.
Din ce în ce mai mai....

(Oglindire a sufletului meu, primită în dar de la cineva drag și care mă cunoaște atât de bine...)

luni, 6 mai 2013

Frumos și greu


Ultimele mele veniri acasă au fost din ce în ce mai grele. De unde Iașiul a fost pâna acum ceva vreme oaza mea de liniște, începând din vacanța de Crăciun are un dar nemaipomenit de a-mi accentua singurătatea.

De Crăciun am realizat prima dată, adânc, faptul ca deși sunt fiica părinților mei – viața lor curge zi de zi fără mine – eu nu sunt parte a acestei vieți. Nu mă regăsesc. Asemenea, Adi e fratele meu – însă are familia lui – eu nu sunt parte a acestei familii. Foștii mei colegi din liceu și din facultate îmi sunt în continuare cunoscuți – însă eu nu sunt parte din aceste prietenii.

Cu cât stau mai mult, cu atât văd viața din jurul meu și lipsa mea din curgerea ei și simt în coșul pieptului un gol. Eu în Iași mă simt mai tot timpul a nimănui.

Singure străzile, Golia, Cetățuia și norii mă mai recunosc. Și atunci când nu mai rezist, asta fac: fug cu ochii în nori și cu pașii pe drumuri până găsesc un colț care să mă știe și în care să fiu acasă, să pot fi eu.

Când vin în Iași parcă văd viața trăindu-se și pe mine privind din afara ei.

Și totuși e atât de frumos...

”Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
şi sus
înverzia iarba.

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.”

(Nichita Stănescu)

vineri, 3 mai 2013

Înapoierea cheii


Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.


Tristeţea, ea,
nu este gând
... ea lucru este.

Mănânc-o, dacă ai cu cine!

Durerea vieţii
e un lucru, -
nu contemplarea lui.


 Mi-e dor
să pot să nu-mi mai fie dor
de tine.



Nichita Stănescu