Frumos și greu

Ultimele mele veniri acasă au fost din ce în ce mai grele. De unde Iașiul a fost pâna acum ceva vreme oaza mea de liniște, începând din vacanța de Crăciun are un dar nemaipomenit de a-mi accentua singurătatea.

De Crăciun am realizat prima dată, adânc, faptul ca deși sunt fiica părinților mei – viața lor curge zi de zi fără mine – eu nu sunt parte a acestei vieți. Nu mă regăsesc. Asemenea, Adi e fratele meu – însă are familia lui – eu nu sunt parte a acestei familii. Foștii mei colegi din liceu și din facultate îmi sunt în continuare cunoscuți – însă eu nu sunt parte din aceste prietenii.

Cu cât stau mai mult, cu atât văd viața din jurul meu și lipsa mea din curgerea ei și simt în coșul pieptului un gol. Eu în Iași mă simt mai tot timpul a nimănui.

Singure străzile, Golia, Cetățuia și norii mă mai recunosc. Și atunci când nu mai rezist, asta fac: fug cu ochii în nori și cu pașii pe drumuri până găsesc un colț care să mă știe și în care să fiu acasă, să pot fi eu.

Când vin în Iași parcă văd viața trăindu-se și pe mine privind din afara ei.

Și totuși e atât de frumos...

”Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
şi sus
înverzia iarba.

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.”

(Nichita Stănescu)