Ape tulburi

M-am tot străduit, şi mi-am dorit foarte mult să fiu iar eu-zen, cea de-acum câteva luni. Cea care deşi trecea printr-o perioadă de profunde schimbări avea un soi de linişte interioară şi de echilibru pe care o tot remarca toata lumea. Şi am şi aşteptat momentul respectiv pentru a mă întoarce aici să scriu ceva concluzii, ceva cuvinte pe care le cuvântase deja altcineva dar pe care eu le trăiam pentru prima dată.

Ei bine, ghinion. Se pare că nu mă pot întâlni cu acea stare în săptă-lunile astea. Pur şi simplu nu e. Şi nu e pentru că nu prea are cum să fie, şi am ajuns să concluzionez că pur şi simplu acum sunt în ape tulburi. Nu e rău tare, nu e grav e doar apă tulbure, nedefinită. Şi deşi ştiu că orizontul e undeva acolo şi deşi am busola corectă, încă nu m-am decis care e strategia pe care vreau să o abordez, în ce direcţie trebuie să vâslesc pentru a ajunge acolo, câte leghe pe zi trebuie să parcurg şi cu ce viteză.

E ca într-o companie, ţi-e clară viziunea dar nu ştii care e misiunea şi obiectivele pentru a ajunge acolo. Ştiu CUM vreau să fiu în viaţă cât de cât dar nu mi-e clar CE vreau să fac la nivel concret. Este, cred, şi asta parte din criza de 25, criza de sfert de viaţă cum îi spun eu.

Nu ştiu de ce nu scrie nimeni nicăieri de criza asta (cel puţin eu nu am citit încă) pentru că e una la fel de importantă ca şi cea a adolescenţei şi e poate uneori mai accentuată pentru că mai şi înţelegi ce se întâmplă cu tine. E ca şi cum ai avea 3 ani dar te-ai încălţa cu pantofii părinţilor, sau ca şi cum la aceeaşi vârstă nimereşti într-o petrecere a fratelui tău de 16 ani şi nu înţelegi deloc ce se întâmplă, ce e cu limbajul ăsta al lor diferit, de ce nu discută şi ei despre maşinute şi bomboane ca tine ci despre cărţi şi biciclete. Tu nu ai ştiut până acum că e important să te informezi despre cărţi şi bicilete, nimeni nu te-a prevenit dar acum trebuie să spui şi tu ceva inteligent pe subiectul ăsta...

Dar despre senzaţiile astea ale crizei de 25, poate vă mai povestesc altă dată. Oricum, îmi dau seama că nehotărârea asta, lipsa de concret, şi problema lui “ştiu doar ce NU vreau să mai fac, însă nu ştiu ce VREAU să fac” trebuie că fac parte din sus numita criză.
Hei, e clar ca nu e bine şi că nu e uşor în apele astea tulburi. Am încercat să le limpezesc însă am ajuns la concluzia că deocamdată decid forţele din exterior. Ce putem noi să facem aici în barcă deocamdată e să stăm calmi, să observăm atenţi situaţia şi toată degringolada asta a apelor interne până când apare de undeva vreo luminiţă de la care să reuşim să împletim ceva.

Era o zicală veche, pe care însă mi-o amintesc doar parţial. Suna ceva de genul: “Apără-mă Doamne, pentru că barca mea e mica iar oceanul acesta e nesfârşit.” Ei bine, oceanul acesta interior al meu, nu numai că e nesfârşit dar e şi tulbure în ultima vreme...