Se afișează postările cu eticheta Randuri in care ma regasesc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Randuri in care ma regasesc. Afișați toate postările

luni, 29 mai 2023

Binele

 ”Dorirea binelui este înnăscută omului. [..]

Înainte de a trece la căutarea binelui, este necesar să notăm câteva considerații generale asupra lui. Binele nu trebuie căutat ca idee, pentru că nu poate fi idee; trebuie căutat ca realitate, căci doar ca realitate poate fi în legătură cu omul și cu viața lui. Mai mult, binele nu trebuie căutat în afara - sau cel puțin doar în afara - lumii. Pentru că de s-ar afla doar în afara lumii, i-ar fi innacesibil și nefolositor. În cazul acesta lumea nu l-ar putea simți și trăi. Prin urmare, binele trebuie să se afle înăuntrul lumii, dar și înlăuntrul omului. Fiindcă de s-ar afla doar înlăuntrul lumii - nu și înlăuntrul omului - nu ar putea fi cu adevărat bine. În acest caz i-ar duce pe oameni la căutări egoiste, individuale, provocând conflicte și antagonisme între aceștia. Astfel că binele însuși ar deveni cauza propriei lui contestări. Deci, pentru a fi bine, trebuie să fie accesibil omului. În sfârșit, trebuie să fie deopotrivă accesibil tuturor oamenilor, și aceasta astfel încât părtășia lor de el să nu creeze probleme relațiilor dintre ei, ci să devină izvor al legăturii lor întrelaolaltă și al înlăturării cauzelor ce îi separă.”

(Georgios Mantzaridis)

sâmbătă, 8 ianuarie 2022

Sunt râuri sub unele mări

Lost


Stand still. The trees ahead and bushes beside you

Are not lost. Wherever you are is called Here,

And you must treat it as a powerful stranger,

Must ask permission to know it and be known.

The forest breathes. Listen. It answers,

I have made this place around you.

If you leave it, you may come back again, saying Here.

No two trees are the same to Raven.

No two branches are the same to Wren.

If what a tree or a bush does is lost on you,

You are surely lost. Stand still. The forest knows

Where you are. You must let it find you. 


(David Wagoner)


https://youtu.be/51OerOi254k 




luni, 28 iulie 2014

Unul dintre dascăli. De l-am asculta... :)


”Sfaturi practice date (în deplină cunoștință de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav.


În primul rând nu mai săvârși păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiți a trece repede pentru a ne pierde în lamentații și analize. Și totuși este pe cât de simplu pe atât de esențial. Nu este de ajuns să ai conștiința păcatului...E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)


Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiționismului, de plăcerea - și morbidă și indiscretă - de a ferici pe toți oamenii cu amănuntele tehnice și confidențe intempestive. Păcătoșii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informații din cele mai puțin apetisante și mai lipsite de interes pentru alții.


Alt pericol este al tendinței de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal și un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreția caracterului, ascuțimea minții, tăria personalității.


Sfatul al patrulea: nu strică puțină îngăduință față de tine însuți, oarecare zâmbet și modestie. Nu te lua prea în serios și în sublim. Nu te grăbi să admiți că ești o făptură cu totul excepțională a iadului și a Răului. E o belea, firește, și mare, dar n-o preface Blestem, ci mai degrabă în provocare: challenge.


În sfârșit: caracterul dramatic al viciului, ca și al bolii, nu te îndreptățește a nesocoti remediile de bun simț.


Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricție.


(Pr. Nicolae Steinhardt)

duminică, 18 august 2013

În luptă

”Ordinea facultăților omului este astfel tulburată și în ființa sa se instalează un profund dezechilibru, provocat de faptul ca mintea, voința și afectivitatea încetează de a mai sta în slujba spiritului, nemaifiind modelate și ordonate de el. [...]

Pătimașul nu se îngrijește de celălalt ca persoană, ci se gândește doar la sine și la satisfacerea proprie, nerealizând că, în goana disperată după ea, el ajunge la deznădejde. [...] Se face dragoste fără dragoste, fără bucurie și chiar fără plăcere: un erotism la bâlci, la îndemâna oricui, fără suflet, fără tandrețe.

Conștiința, acel glas al lui Dumnezeu în om, îl însoțește pretutindeni și îl chinuie necontenit. Plăcerea adulterinului - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - a fost scurtă de tot, pe când durerea și scârba urmate după ea sunt fără sfârșit, fiindcă și seara, și noaptea, și în oraș, și în pustietate, și, în sfârșit, pretutindeni, îl însoțește acel nemilos pârâș[...].

În zbaterea lui de a ieși din acest cerc ucigător, omul moare puțin câte puțin, după fiecare eșec, în momentul imediat următor plăcerii. Căci aceasta, prin efemeritatea ei îi provoacă o suferință care este cu atât mai mare cu cât lupta pentru a dobândi plăcerea a fost mai grea și de o mai lungă durată.[...]

Pătimașul nu aude, nu vede și nu înțelege nimic din dorurile de împlinire ale celeilalte persoane, care pentru el nu mai este un subiect, ci un obiect ce trebuie posedat, stăpânit, căci oferă plăceri.

Ca urmare a desfrânării, omul îl vede pe aproapele său altfel decât este și nu așa cum este. În discuția sa cu persoana iubită - un monolog plin de reproșuri - el nu mai aude vocea și suspinul celuilalt, nu-i vede lacrimile și nu-i simte suferința, ci se aude doar pe sine cu pretențiile sale mereu crescând. El îi cere celuilalt totul, dar îi oferă infinit mai puțin sau chiar nimic. Cere sacrificiu și jertfă, dar nu știe decât de poftă și de ambiție, crede că totul i se cuvine, dar fără a oferi ceva la schimb. Așteaptă ca lumea să îl adore, să i se închine lui, să-l venereze pentru performanțele sale [...].

Persoana celuilalt nu mai este o taină de care trebuie să se apropie cu delicatețe și sfială și, mai presus de toate, cu dragoste sinceră și curată, ci o cetate cucerită care trebuie să plătească permanent tribut în natură cuceritorului; o casă părăsită a carei ușă trebuie să fie permanent deschisă, pentru a nu fi bruscată și spartă."

marți, 28 mai 2013

Mai

MAI

Mai încerc o dată. Chiar dacă nu mi-a ieșit. De o mie de ori.
Mai nădăjduiesc. Chiar dacă am pierdut. De o mie de ori.
Mai cred. Chiar dacă m-am îndoit. De o mie de ori.
Mai rămân puțin. Chiar dacă îmi vine să fug.
Mai zâmbesc, totuși. Chiar dacă îmi vine să plâng.
Mai mângâi. Chiar dacă îmi vine să lovesc.
Mai cânt. Chiar dacă îmi vine să urlu.
Mai insist. Chiar dacă îmi vine să renunț.
... Mai visez. Chiar dacă mi se spune că e în zadar.
Mai cred în frumos. Chiar și când mă înconjoară urâtul.
Mai vreau să zbor. Chiar dacă mi s-au topit prea multe perechi de aripi.
Mai lupt să mă înalț. Chiar dacă lanțuri grele mă țin pe pământ.
Mai merg puțin. Chiar dacă am obosit.
Mai lupt să devin un om bun. Chiar dacă m-am săturat și eu de câte cusururi am.
Mai cred în mine un pic. Chiar și când îmi pare imposibil să o fac.
Mai iubesc. Chiar și când nu primesc răspuns.
Mă mai las iubită. Chiar daca mi se pare că nu merit.
Mai iert. Chiar dacă cred că nu mai pot.
Mai cred, nădăjduiesc și stărui. Chiar dacă spui că n-am în ce.

Mă ridic. Mă mai ridic. Chiar dacă cred că nu mai pot. Cum să renunț? Acum în mai? Nu. Nu mai fug. Știu c-am fugit de mii de ori. Dar nu mai fug, domnule. Stai. Afară e mai....

E mai și în inima mea.
Din ce în ce mai mai....

(Oglindire a sufletului meu, primită în dar de la cineva drag și care mă cunoaște atât de bine...)

vineri, 3 mai 2013

Înapoierea cheii


Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.


Tristeţea, ea,
nu este gând
... ea lucru este.

Mănânc-o, dacă ai cu cine!

Durerea vieţii
e un lucru, -
nu contemplarea lui.


 Mi-e dor
să pot să nu-mi mai fie dor
de tine.



Nichita Stănescu

duminică, 24 martie 2013

Stihuri



”Ziua trecând, mulțumescu-Ți Ție, Doamne
Seara rogu-mă cu noaptea, fără de păcat dăruiește-mi-o mie Mântuitorule,
Și mă mântuiește.

Ziua trecând, Te slăvesc pe Tine, Stăpâne
Seara rogu-mă cu noaptea, fără de sminteală dăruiește-mi-o mie Mântuitorule,
Și mă mântuiește.

Ziua trecând, cu cântare Te slăvesc pe Tine, Sfinte
Seara rogu-mă cu noaptea, fără de bântuială dăruiește-mi-o mie Mântuitorule,
Și mă mântuiește.”

(Stihuri fără metanii - Canonul Sfântului Andrei Criteanul)

miercuri, 6 februarie 2013

Nesomn


Nu pot sta noaptea în tristeţea mea
din pricină că-mi aduc aminte de tristeţea lui.
Nimic n-am cu el şi cred
că nici nu suntem de acelaşi fel al vederii
şi nici nu cred că suntem
de pe aceeaşi parte a cerului.

Şi totuşi nu pot să stau în tristeţea mea
din pricina tristeţii lui
şi nici să dorm nu pot
şi nu de coşmar, de vis,
de astfel de spaime neutre...

Nu pot să dorm din tristeţea
de a nu mă vedea neapărat
şi fără de mine
când stă noaptea în tristeţea lui
şi mai ales când nu poate să stea
în tristeţea lui
noaptea, din pricina mea.

(Nichita Stănescu)

joi, 31 ianuarie 2013

Viața


"Dragă Dumnezeu,

Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă simt bine.

Încerc să le explic părinților mei ca viața e un dar buclucaș. La început ai tendința să-l supraestimezi crezând că viața pe care ai primit-o este veșnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nțelegi nimic din ea și pe care uneori ți-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârșit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriți. La cei o sută de ani ai mei pot spune că știu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrânești mai mult cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viața. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin știe să se bucure de viață, dar la o sută, când nici măcar să te miști nu mai ești în stare, trebuie să știi să-ți pui inteligența la lucru.

[…]

Te pup. Pe mâine,

Oscar
(Oscar și Tanti Roz, Eric-Emmanuel Schmitt)

marți, 29 ianuarie 2013

Am legat…

Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
și le-am spus să mă găsească.
și copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
și le-am spus să mă găsească.
și păsările m-au găsit
Cu un cântec.
Am legat tristețea la ochi
Cu un zâmbet,
și tristețea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi
Cu nopțile mele
și i-am spus să mă găsească.
Ești acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
și toate sentimentele
Pe care am încercat sa le leg
La ochi.

(Marin Sorescu)

sâmbătă, 4 februarie 2012

Și eu am atâtea fețe...

"Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși. Dar uneori se întîmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fețe încît nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sînt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Și eu am atîtea fețe și în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată?

[...]

Sînt oameni care au plînsul în interior. Aceștia sînt cei mai frumoși oameni de pe pămînt. Acest plîns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plîns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sînt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decît aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plîns măcar odată în viață, să plîngi de-adevăratelea."

(Fragment din romanul ”Fuga spre cîmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă” - Ieromonah, Savatie Baștovoi)

duminică, 15 mai 2011

Omul în căutarea sensului vieții

Tocmai am citit o carte scrisă de un autor pe care îmi doream de multă vreme să îl cunosc: Viktor E. Frankl, pentru că prezintă o viziune cu totul aparte asupra vieții și psihoterapiei, fiind în fapt numit părintele celei de-a treia școli Vieneze de psihoterapie: logoterapia.

Dacă ați citit cartea lui Stephen Covey - ”Eficiența în 7 trepte”, cu siguranță ați auzit de el acolo, în partea în care Covey explică noțiunea de responsabilitate - abilitatea de a alege răspunsul pe care dorești să îl dai, indiferent de circumstanțele în care te afli. Covey îl menționează pe Frankl și povestește despre experiența acestuia în lagărul de la Auschwitz și modul în care a ales să răspundă evenimentelor prin care trecea.

Mă bucur în mod deosebit să descopăr o școală de psihoterapie care trece de viziunea lui Freud sau Adler și vede omul în întregimea sa, în minunăția și superioritatea la care este chemat.

Iată câteva fragmente care m-au impresionat:

Un gând m-a străpuns: pentru prima dată în viață am înțeles adevărul, așa cum l-au așezat în ode atâția poeți, declarat ca ultimă înțelepciune de atât de mulți gânditori. Adevărul este că dragostea este ultimul și cel mai înalt țel la care omul poate să aspire. Atunci am înțeles sensul celei mai mari taine pe care poezia gândirea și credința umană trebuie să ne-o împărtășească: izbăvirea omului este prin dragoste și în dragoste. Am înțeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuși să cunoască fericirea, chiar dacă și numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită. Neînchipuit de singur, neputincios să se exprime printr-o activitate pozitivă, când singura sa realizare se reduce la a-și îndura suferința așa cum se cuvine - onorabil, așadar aflat într-o astfel de situație, omul poate, prin conteplarea plină de iubire a chipului persoanei iubite, pe care o poartă în sine, să ajungă la împlinire. Pentru prima oară în viață am putut pricepe înțelesul cuvintelor ”îngerii se pierd în contemplarea perpetuă a slavei nemărginite”.

[...]

Sufletul meu era încă agățat de chipul soției mele. Un gând îmi trecu prin minte: nici măcar nu știam dacă mai era în viață. Știam un singur lucru - un lucru pe care îl învățasem deja bine: dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a ființei iubite, găsindu-și sensul cel mai profund în ființa sa spirituală, în sinele său lăuntric. Fie că este sau nu prezentă, fie că este sau nu în viață, toate acestea încetează cumva să mai conteze.

Nu știam dacă soția mea mai trăia și nu aveam nicio posibilitate de a afla adevărul (pe toată perioada detenției nu am putut trimite și nici primi vreo scrisoare): dar în clipa aceea nu mai conta. Nici măcar nu aveam nevoie să aflu: nimic nu putea știrbi tăria dragostei mele, și chipul iubitei mele. Dacă aș fi știut în clipa aceea că soția mea era moartă, cred că aș fi continuat să mă dăruiesc, netulburat de acest fapt, contemplării chipului ei, iar conversația mea lăuntrică cu ea ar fi fost la fel de vie și îndestulătoare: ”Pune-mă ca o pecete pe inima ta, căci dragostea este tare ca moartea.” (Cântarea Cântărilor - Vechiul Testament)”



(Viktor E. Frankl - ”Omul în căutarea sensului vieții”)

vineri, 1 aprilie 2011

Niciodată n-a fost ceva în această lume iubit prea mult..

”Niciodată n-a fost ceva în această lume iubit prea mult, dar multe lucruri au fost iubite într-un mod eronat și toate au fost iubite într-o masură mult prea mică. Trebuie să fim în întregime viață și entuziasm, vigoare și iubire pentru orice lucru și aceasta ne va echilibra. Îndrăznesc să spun cu încredere că orice persoană din această lume trebuie să fie iubita ca și aceasta...dar Dumnezeu fiind iubit infinit mai mult , infinit mai mare va fi și bucuria noastră iar inima noastră va fi mai mult împreună cu El, astfel că cine iubește pe Dumnezeu așa cum trebuie nu poate fi în primejdie de a iubi prea mult pe ceilalți.”
(Thomas Traherne)

miercuri, 1 septembrie 2010

I believe in aristrocracy, though

"I believe in aristocracy, though - if that is the right word, and if a democrat may use it. Not an aristocracy of power, based upon rank and influence, but an aristocracy of the sensitive, the considerate and the plucky. Its members are to be found in all nations and classes, and all through the ages, and there is a secreat understanding between them when they meet. They represent the true human tradition, the one permanent victory of our queer race over cruelty and chaos. Thousands of them perish in obscurity, a few are great names. They are sensitive for others as well as themselves, they are considerate without being fussy, their pluck is not swankiness but power to endure, and they can take a joke." — E.M. Forster (Two Cheers for Democracy)

vineri, 11 septembrie 2009

Libertate si ascultare

Multă multă vreme a trecut de când nu v-am mai scris. O vreme a trecut tăcând, o altă vreme ascultând şi o alta pur şi simplu pentru că nu am mai reuşit să mă adun pentru a conversa cu voi. Toată această vreme adunată face ca deocamdată să nu îndrăznesc a vă împărtăşi ce este în interiorul meu - cuvintele se sfiesc să se arate deşi unele noi înţelegeri s-au cristalizat în mine.

De aceea, deocamdată, va scriu câteva rânduri în care mă regăsesc:

"[...] Omul a fost gândit şi făcut de Dumnezeu în deplină libertate şi i s-au pus înainte toate condiţiile pentru a-şi împlini şi trăi libertatea. Libertatea este darul minunat pe care l-a făcut Dumnezeu omului. Poate că prin nimic altceva Dumnezeu n-ar fi putut să-Şi arate dragostea pe care ne-o poartă decât prin faptul că ne-a dăruit deplina libertate de gândire şi de acţiune.

Prin nimic altceva nu putem ilustra dragostea decât prin încrederea pe care o acordăm celui pe care îl iubim. Şi această încredere i-o arătăm atunci când îi oferim deplina libertate.

[...]Această sete de libertate intră în contradicţie aparentă cu ascultarea care ni se cere, oarecum, atunci când începem viaţa noastră duhovnicească. [...] Dar oare omul nu a fost înzestrat de la bun început cu destulă înţelepciune şi destulă cunoaştere pentru a-şi putea trăi condiţia sa şi relaţia cu Dumnezeul şi Ziditorul său, fără a fi nevoie nevoie de alţi intermediari? Sigur că da!

Însă omul şi-a încălcat această putere, a pierdut legătura cu Ziditorul său, pierzându-şi totodată şi armonia şi integritatea interioară. Astăzi, omul, pe bună dreptate, poate să-şi spună, aşa cum şi noi la rândul nostru ne-am spus adesea: "Nu ştiu ce să fac, nu mă mai înţeleg, nu ştiu de unde mi-au venit aceste gânduri, nu ştiu de ce am făcut cutare sau cutare lucru."

Omul, în complexitatea sa, are momente în care se simte depăşit de sine însuşi. Sfântul Grigore de Nyssa afirmă că acesta este argumentul cel mai grăitor că noi avem origine divină, că suntem infiniţi şi de necuprins în puterea gândirii noastre. Ne vin gânduri despre care spunem că nu ne-au mai venit niciodată, trăim stări şi avem simţăminte pe care nu le-am mai avut, ni se întâmplă să simţim lucruri şi realităţi în faţa cărora ne simţim neputincioşi. Pentru că mintea noastră şi toate valorile noastre, cu care suntem obişnuiţi să operăm şi prin care judecăm lumea şi lucrurile, pot deveni dintr-o dată neputincioase în faţa unor experienţe noi care ne sunt date să le trăim.

Dar această nedumerire şi dezorientare reprezintă, de fapt, un pas avansat pe calea cunoaşterii. Lucru pe care l-a simţit şi Socrate când a zis: "Eu ştiu că nu ştiu nimic!". Acesta este momentul crucial în care omul, iluminat de propria experienţă, îşi dă seama că are nevoie de un barometru al gândirii şi al acţiunilor sale, cu alte cuvinte de o călăuză, care poate fi un alt om, pe care îl recunoaşte a fi mai experimentat sau, în cel mai rău caz, o sumă de principii de viaţă verificate de predecesori. Această alegere, oricare ar fi, este şi ea un act al libertăţii. [...]"

("Singuri în faţa libertăţii" - Savatie Baştovoi)

miercuri, 25 iunie 2008

Iubesc aceste versuri



Personal, când drama vieţii mă subjugă efemer,
Iau rapidul de Constanţa, s-o văd iarăşi, s-o văd pe Noros Cecer.
Ea, Noros Cecer turcoaica, cu ochi verzi şi umeri slabi,
Este astăzi vânzătoare la buticul, la buticul "Doi Kebabi".
Dar pe vremea aia dulce, când ne tulburam cu "zarea",
Ne plimbam ades pe plajă şi-ascultam cum muge marea.
Noaptea, după chinul tandru, cu fermoarele rebele,
O-ntrebam: - Cecer, draguţă, care-i visul vieţii mele?


Ea-şi punea pe umăr fruntea, alintându-se de dor,
Şi îmi suspina: “-Guriţă, spune-mi simplu, spune-mi simplu: Cecişor! “
Dar evenimente care nu am amintiri frumoase
Mi te-au luat din calea vieţii într-o zi, într-o zi Cecer Noroase.
Numai tu aveai ştiinţa să mă mângâi pe la tâmple
Şi să îmi prevezi tot răul ce avea să mi se-ntample,
Numai tu ştiai pe lume să spui "-Da!" atât de scurt
Şi să îmi aduci la vreme, dimineaţa, dimineaţa un iaurt.
Numai tu ştiai mai bine să mă mângâi pe la tâmple
Şi să îmi prevezi tot răul ce avea să mi se-ntample,


Dar, te-ai dus dulce minune, şi-a murit iubirea aia,
Care ne-a făcut celebri ani de zile la Mamaia
Şi degeaba-mi fac iluzii, şi degeaba azi disper
Căci rapidul de Constanţa nu mai duce, nu mai duce la Cecer
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă.

(Mircea Vintilă - "Noros Cecer")

duminică, 8 iunie 2008

Muntele

Ţin locul unei pietre de pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabilă confuzie.

Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele până la
Şi luna
Pe la miezul nopţii.

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Şi importante
Am făcut bătături.

Şi cu toate că-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit
Câteodată mă pomenesc urlând:

Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!
- Marin Sorescu -

luni, 14 aprilie 2008

Încrederea Olandezei

Este deja ceva vreme de când îmi doream să împărtăşesc cu voi rândurile de mai jos ce le-am citit. Mi-am luat cartea lângă mine de câteva ori dar de fiecare dată am început să fac altceva.

Ei bine, de data aceasta venirea ei, a Olandezei mele, m-a făcut să scriu rândurile de mai jos, acum, la ora 1 noaptea. Olandeza mea este unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care îi cunosc unul din oamenii plini de forţă nebănuită, de energie şi de iubire, plini de suflet şi de zâmbet molipsitor.

Deci, Olandeza mea, rândurile ce urmeză sunt pentru tine, pentru că tu eşti acest om descris aici, tu crezi ziditor în tine şi în oameni, în nebănuitul ce zace în fiecare dintre noi, în acel potenţial care e pe cale să reverse în orice moment. Pentru că acest potenţial, această frumuseţe, putere, încredere şi suflet nemărginit îl văd la tine în fiecare secundă.

Cu tot sufletul meu...

„...După cum am mai spus, nu este cu putinţa credinţa în cineva dacă nu este mai întâi credinţa în propria persoană. Vine întrebarea: ce este credinţa în sine? Majoritatea va răspunde în sens cotidian, poate profesional, că a crede în sine înseamnă a crede în faptul că dacă îţi încordezi puterile, voinţa şi mintea poţi obţine orice, evident, în limitele posibilului...Această credinţă în sine se învecinează cu vanitatea sau degradează adesea până la aceasta şi este, în fond, nu o credinţă în sine, ci credinţa în faptul că cele înconjurătoare se vor supune voinţei noastre; într-o oarecare măsură este încrederea în faptul că ne vor ajunge propriile puteri ca să frângem şi să schimbăm circumstanţele şi oamenii de care ne lovim.

Adevărata credinţă în sine este certitudinea faptului că în acest sine este ascuns ceva ce-mi este mie însumi de ne pătruns, ceva ce urmează încă să se deschidă şi să crească până la un anumit grad de plinătate şi perfecţiune. Vanitatea are la bază cunoaşterea de sine, o autoevaluare – adevărat, cam exagerată –, pe când credinţa nu are nevoie de nici o autoevaluare, întrucât obiectul ei este tocmai misterul interior. Vorbind despre acest mister nu am în vedere faptul că fiecare ar avea în sine ceva tăinuit, ci faptul că omul este o continuă dinamică, o viaţă continuă, o mişcare şi o devenire permanentă şi nimeni şi nimic nu pot să încremenească pentru o clipă această dinamică pentru a o scruta cu privirea; acest proces nu poate fi oprit: omul este dinamic tot timpul, mereu.

Aşadar credinţa în sine este credinţa în faptul că în fiecare din noi există o dinamică neînvinsă a vieţii, iar singurele care pot să împiedice ca această dinamică să se realizeze şi să ia fiinţă sunt frica, nehotărârea şi nicicum circumstanţele nefaste. Circumstanţele, fie bune sau rele, fie chiar de-a dreptul crude şi îndreptate spre a frânge omul, sunt doar elementul care mobilizează această dinamică interioară să se manifete din nou, altfel, neaşteptat, dar oricum să se manifeste doar pe sine şi nimic altceva. Credinţa în sine este încrderea în această lăuntrică, enigmatică, creatoare şi, într-un final, triumfătoare dinamică. Credinţa în sine comportă aşadar şi încrederea că în fiecare om – şi în particular, în mine – există un sector ce nu poate fi surprins nicicum; încrederea că, revenind spre acel „eu însumi”, zi de zi tot mai desăvârşit, mai sincer, mai cinstit, mai îndrăzneţ, cu mai multă jertfire de sine, voi descoperi şi voi pune în mişcare noi şi noi puteri, care nu vor putea fi oprite de nimic.

Acesta nu este însă un proces orb, el trebuie supus vederii; în devenirea sa, omul trebuie să se ţină su observaţie pe sine însuşi, fără temeri, fără nelinişti, fără a căuta dacă a devenit cel ce şi-a propus să ajungă într-o ultimă instanţă, ci cu un viu interes, ca un veritabil observator ce urmăreşte un proces, ia cunoştinţă de cele ce se întâmplă şi încearcă să facă uz, să aplice tot ce se află în câmpul vederii sale. Asta înseamnă că omul trebuie să se înveţe să se desuşească pe sine, mai întâi de toate să desluşească vocea conştiinţei, dreptatea a ceea ce este înlăuntrul său, căci dacă vocea conştiinţei, a dreptăţii este curmată, ea nu poate fi înlocuită nici de legi, nici de conveţii, nici de reguli. Apoi omul trebuie să se înveţe să desluşească vocea vieţii, cele ce îl învaţă viaţa: viaţa unui om de alături, viaţa societăţii, viaţa poporului, viaţa omenirii, viaţa biologică. [...]

Astfel fiecare va avea posibilitatea de a descoperi, desluşindu-se, scrutându-se pe sine, aceste profunzimi proprii şi de a le utiliza în viaţă. În acest proces omul are nevoie, după cum am mai spus, să adune o foarte mare îndrăzneală, o foarte mare bărbăţie, întrucât acest proces este lupta vieţii cu ramolirea, lupta creativităţii cu tot ce omoară creativitatea, lupta conştiinţei cu tot ceea ce încearcă să zidească o fiinţă fără conştiinţă.”

Antonie Bloom – Despre credinţă şi îndoială

duminică, 13 ianuarie 2008

O prinţesă face mai mult decât două, pe care nu le vei avea nicicând

Pentru că ne-am trezit într-o epocă a calculatoarelor, a mişcării rapide şi a ipod-urilor, noi prinţesele ne-am ascuns. Ne-am tupilat după sacouri şi pantofi cu tocuri cui, după expressoare şi motoare, după plannere şi dead line-uri. Şi totuşi, pitită, mititică şi puţin timidă prinţesa a rămas în noi.

Prietenele mele dragi îşi primesc tot timpul nume de prinţese din poveste atunci când se află în dificultate. În momentele respective le plămădesc şi le aloc cât ai zice "vis" numele lor cele adevărate, cele pline de magie care sfârşesc prin a le scoate din încurcătură: Prinţesa Ghiocel, Prinţesa Spiriduşilor, Prinţesa Lebădoi şi alte dinastii nemaiîntâlnite.

Hahaha. :)

De aceea mă bucur nespus şi îmi vine să bat din picioruşele cu pantofi roşii învârtind bagheta magică şi strănutând fulgi de nea când apare (sau se traduce) o carte care ne identifică pe noi prinţesele camuflate în femeile/copilele pe care le ştiţi cu toţii.

Şi iată-ne pe noi (prietenele mele dragi şi cu mine după cum ne descrie cartea):

"... Prinzesinn von Badabum
Faimoasă la toate curţile europene pentru uluitoarea-i stângăcie, prinţesa Gudrun von Badabum are un trai distrofic catastrofic.
Când râde se alege cu un torticolis; cu-o insolaţie, dacă stă la umbră; cu-o indigestie după ce bea apă.
Ea sparge tot ce-atinge, răstoarnă tot ce-i iese în cale, - să-i stai în preajmă e un stres, o jale. Victimă a stângăciei sale, prinţul pe care şi-l va fi ales s-a dus p-aci-ncolo după mai multe piedici, fractura unui umăr, o mână făcută zob şi alte bunătăţi de-acestea, pe care nu le mai enumăr. Ca să fie pusă,-n sfârşit, la adăpost de pocinoagele, puzderii prinţesa Gudrun von Badabumbumbum a fost trimisă pe o insul pustie, unde trăieşte-n aer liber (şi acum), singură cuc, - fapt ce-o scuteşte de-o mulţime de mizerii.
Dezolată că e izolată, o parte din zi budează, în buduoar, apoi pune, în zadar la cale un plan al evadării sale.

Prinţesa de Pitipitipythia
Pepita de Pitipitipythia e pitică, mult mai pitică şi peltică decât toate prietenele ei.
Cu toate astea, vede bine şi departe, uneori chiar de astăzi până mâine.
Ea ştie luni ce-o să se întâmple marţi, miercuri ce-o să se întâmple joi. Ş.a.m.d. - până duminică.
Duminică se odihneşte.
Ea dă în cărţi, ghiceşte în cafea, citeşte-n liniile din palmă.
Singura chestie este că e cam încurcă lume, că amestecă borcanele şi că dă greş. Nu nimereşte ziua când face prorociri; încurcă nume şi prenume, plus alte mari sau mici nenorociri. Pentru ea, trefla-i confundabilă cu pica şi cupa cu caroul. Dar zilele-i curg calme şi-n cel mai mare talmeş-balmeş.

prinţesă de la Crapaudine
Numele-i fără raport cu propriu-i fizic.
Foarte frumoasă, nu-i băloasă, nu orăcăie, nici n-are pustule pe trup.
Pielea-i nu este verde ci de un roz carmin, - tot ce-i mai dulce, mai velin, mai feminin. Trăieşte-ntr-un palat, nu într-un smârc.
Îşi caută prinţul vieţii sale. Convinsă că se-ascunde (unde?) sub trăsăturile unei râioase.
Nădăjduind mereu să-i iasă-n cale,-şi petrece timpul cel mai galeş, cu picioarele-n nămol: o cloacă de împuţită băltoac(oac)ă, şi sărutându-l, cu un singur gând, pe fiecare batracian de rând.
După ultimele ştiri din târg, e tot singură şi cu picioarele în smârc (asemeni unui cocostârc).


Romeea Gitanos prinţesă
Romeea Gitanos nu e o prinţesă ca toate celelalte. Palatul ei e o rulotă trasă de-o gloabă demodată, regatul ei nu are margini, iar ea a
făcut turul lumii nu o dată.
Lui taică-său, fără coroană pe cap, toţi dinţii i-s de aur, iar ăsta le e singurul tezaur. Ea circulă dintr-un oraş într-altul, însoţită de întreaga-i curte, în mai lungi turnee, sau mai scurte, ca să prezinte numere de circ.Romeea e artistă de circ, echilibristă; performanţa-i preferată: să-şi lege mijlocu-ntr-o funie şi, apoi, să se rotească şi rotească, pân-atinge stelele cu mâna.

Prinţesă de Nisipuri
Fiică a reginei din Saba. Castelu-n care locuieşte e de nisip şi-şi schimbă locul, mutându-se unde îl bate vântul.
Spre nord,
la vreme de sirocco,
un vânt uscat şi cald.
Spre sud.
când este rândul simunului
să bată.
Spre vest,
când suflă harmattanul.
În rest
-ul timpului, spre est.
Se scaldă-n câte-o oază, ştie-o groază de nume de minerale şi de stele, de teama furtunilor, poartă un văl pe chip. Cultivă trandafirul de nisip...."
(Prinţese date uitării sau necunoscute, de Philippe Lechermeier şi Rebecca Dautremer)

Notă: Prinţesele au fost identificate în fiinţele normale ce suntem de către Prinţesa Badabum, căreia ţinem să îi mulţumim pe această cale.

miercuri, 17 octombrie 2007

Fragmente mai vechi de "eu"


Daca vă amintiţi, v-am spus atunci când am început acest blog, că este o a doua încercare a mea. Postul de mai jos e de atunci...
Hesse este unul din scriitorii mei preferaţi şi mă regăsesc şi acum în rândurile scrise de el, ca şi atunci:

“N-am vrut să încerc a trăi decât
ceea ce tindea de la sine să iasă dinlăuntrul meu.
De ce era acest lucruîntr-atât de greu?

Pentru a istorisi povestea mea, trebuie să încep de departe, cu începutul. Ar trebui, dacă mi-ar fi cu putinţă, să merg chiar mai departe înapoi, până în cei dintâi ani ai copilăriei mele şi încă dincolo de ei, până în zorii obârşiei mele. Poeţii, când scriu romane, obişnuiesc să se poarte de parcă ei ar fi Dumnezeu şi ar putea cuprinde dintr-o dată cu privirea întreaga poveste a unui om, căutând să o priceapă şi s-o înfăţişeze ca şi cum Dumnezeu şi-ar povesti-o lui însuşi, fără ocolişuri în trăsăturile ei esenţiale. Mie asta îmi e cu neputinţă, după cum tot astfel le e şi poeţilor. Povestea mea îmi este însă şi mai de preţ decât cea a cine ştie cărui poet; pentru că e a mea proprie, şi e povestea unui om adevărat, nu a unuia plăsmuit, a unuia posibil, a unuia ideal sau a altuia altcum, ci a unui om în carne şi oase, unic şi viu.

Astăzi se ştie mai puţin ca oricând ce este acela un om cu adevărat viu, şi aşa se face că oamenii, care reprezintă fiecare o nepreţuită, unică încercare a naturii, sunt împuşcaţi şi ucişi în mulţimi fără număr. De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un singur foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti. Însă fiecare om în parte nu e doar el însuşi, e în acelaşi timp şi unicul, extraordinarul, în orice caz importantul şi ciudatul punct în care se întâlnesc fenomenele lumii o singură dată în acest fel şi nicicând iarăşi. De acea istoria fiecărui om în parte e importantă, veşnică, divină, de aceea fiecare om e minunat şi vrednic de toată consideraţia atât timp cât trăieşte şi împlineşte voinţa naturii. În fiecare s-a întrupat spiritul, în fiecare suferă creaţia, în fiecare se crucifică un Mântuitor.

Puţini sunt cei care ştiu în ziua de azi ce este omul. Mulţi o simt şi de aceea mor mai uşor, precum mai uşor voi muri şi eu după ce voi fi terminat de scris această poveste.

Nu mi-e îngăduit a mă numi un ştiutor. Am fost un căutător şi încă mai sunt, dar nu mai caut în stele şi în cărţi, încep să iau aminte la poveţele pe care mi le şopteşte sângele din mine. Povestea mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de deşertăciune şi tulburare, de nebunie şi vis precum viaţa tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alţii.Viaţa fiecărui om e o cale către sine însuşi, încercarea unei căi, intuirea unei poteci. Nici un om nu a fost vreodată pe de-antregul el însuşi; şi cu toate astea, fiecare tinde spre asta, unul mai înăbuşit, altul mai senin, fiecare cum poate. Fiecare poartă cu el până la moarte rămăşiţe ale naşterii sale, plasmă şi coji de ou ale unei lumi ancestrale. Câte unul nu devine niciodată om [...]Însă fiecare reprezintă o năzuinţă a naturii către om. Adăposturile sunt aceleaşi pentru noi toţi, mamele, noi cu toţii, venim din acelaşi abis însă fiecare tinde, ca o încercare şi o aruncare din adânc, către propriul său ţel.

Ne putem înţelege unul pe altul dar de explicat se poate explica fiecare doar pe sine însuşi.”

Herman Hesse - Demian