Să fii sau să devii

Cred că ieri m-am răzgândit cu privire la scopul vieții noastre pe Pământ. Știu veți râde...nu e ca și cum eu definesc scopul vieții sau dețin adevărurile absolute...cu toate acestea am simțit acest gând ca pe o iluminare în suflet. Și toată ziua de ieri am plutit puțin pe deasupra ca pe un nor.

În acest moment al vieții mele, deși trec printr-o creștere foarte intensă - intelectuală cel puțin :) - cred că noi, pe Pământ, trebuie în primul rând să fim. Nu în primul rând să devenim, așa cum scriam aici.

Să fim împreună cu oamenii și...da...cu El. Să rămânem cu inima deschisă către El și ei. Să fim atenți la El și la ei...ca în parabola cu Marta și Maria, în care știm că Maria ” și-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea”.

Veți spune poate că am vorbit despre același lucru acum 2-3 postări, în Being you (be-do-be-do). Dar nu. Acolo vorbim despre dinamica de zi cu zi a vieții, iar aici despre poziția noastră existențială în viață...

Nu știu încă să expllic pe deplin acest gând care e mai mult un fel de simțământ...dar ieri s-a schimbat ceva adânc în mine. Ceva foarte mic și totodată foarte mare. :)

Somnul și trezia

Fiindcă nici eu nu-nțelegeam nimic
și nici tu
am crezut că suntem de-o seamă.

Ne-am mărturisit unul altuia

cel mai tainic secret, -

acela că existăm...

Dar era noapte, și, vai, dimineața,

cumplită vedere,

m-am trezit cu tâmpla pe tine

galbenule, snopule, grâule.

Și m-am gândit - Doamne,

ce fel de pâine voi mai fi fiind 

și eu,

și pentru cine?

(Nichita Stănescu)

Suflete oglindă

Mai demult am auzit o tâlcuire a creării Evei care mi-a plăcut mult. Se spune că la crearea Evei, după ce a văzut-o, Adam a exclamat ”uite, Adama”(în aramaică ar fi fost varianta la feminin a numelui său)...adică ”uite sunt eu”. Deci în facerea cea dintâi cei doi - el și ea - au fost făcuți de Dumnezeu unul pe măsura celuilalt. Cum a spus un prieten...”de același calibru”. :) 

Totodată, gânditorii din ziua de astăzi spun că nu există nimeni care să te înțeleagă cu adevărat. Că nimeni nu poate vedea sufletul tău pe interior decât tu. Și de aceea oamenii sunt atât de singuri...pentru că ei continuă să își dorească sa fie văzuți, însă asta nu se întâmplă. Teoria merge mai departe și spune că inteligența artificială va avea această capacitate: de a te oglindi. Nu va avea și conștiință, dar suprinzător, tocmai de aceea va fi capabilă să îți citească dorințele și să prezică ce vei avea nevoie...Pentru că nu va avea propriile așteptări de la tine, ci doar le va împlini pe ale tale.

Mai este cineva care însă te știe pe deplin în afară de tine, cu toate umbrele și căderile sufletului tău: Dumnezeu. El știe inima omului, și în El, cu El, nu ești niciodată neînțeles. Cei care au vorbit măcar o clipă în șoaptă cu El, au simțit asta.

...Și, eu cred că în iubire, pentru că lucrează Dumnezeu, El pune în inima celui ce iubește puțin din această intuiție. Cel ce iubește vede mai mult în inima ta decât spui, uneori mai mult și decât îți poți da tu seama. Și, pentru că te iubește...nu doar vede ci și simte  tristețile tale, bucuriile tale ... întrebările ... răspunsurile ... cautările...

Și uitându-se poate exclama: ”uite, sunt eu!”. Pentru că sufletul celuilalt este puțin sufletul tău și sufletul tău este puțin sufletul celuilalt. Vă oglindiți unul în celălalt. Sunteți suflete oglindă.

Carla Bruni - Le toi du moi

Being you

 Cred că cel mai greu într-un mediu nou este să rămâi ”tu”. 

Nu ”tu” în sensul de static și neschimbabil...asta nu e bine pentru că înseamnă că ne-am oprit din crescut...iar asta e aproape final...moarte. Și a fi viu e de căpătâi.

”Tu”, în sensul de a nu deveni ce vor ceilalți, sau a face lucruri pentru că ”dă bine”, sau a face uneori lucruri în care nu crezi din teama să nu fii judecat.

Pare la prima vedere o alegere evidentă...însă schimbarea nu se petrece brusc astfel încât să te poți împotrivi. Ci încet. Știți cum făceam experimentele la școală și ni se explica la biologie că dacă pui o broască într-o oală cu apă și încălzești apa, broasca va fierbe și nu va sări din oală? Mie mi-a rămas asta întipărit în minte...

Așa cred că se petrece și transformarea lui ”tu” în alt ”tu”. Încet, pas cu pas, prin mici fapte sau decizii care te îndepărtează de cine ești. Și într-o zi ajungi într-un punct în care nu îți mai amintești care era rădăcina. Ești în derivă și trăiești destul de plat...Partea interesantă este că în momentul în care ”tu” nu mai ești ”tu” și devii ”ceilalți”, mediul în care ești percepe cumva asta și devii cantitate neglijabilă, trecut cu vederea, neimportant.

Dar este și celălalt fel, cel viu, în care ne transformăm. Cel în care schimbarea vine pentru că ai reflectat și ai găsit în adâncul tău o nouă înțelegere despre tine și despre viață...și ai decis să acționezi altfel decât de obicei, pentru că ai căpătat această nouă înțelepciune. 

Cred și îmi doresc acest fel de schimbare...este ”growing up”. De aceea, când eram mică aveam această expresie ”cu ceea ce simt, înțeleg și gândesc acum, nu sunt/sunt de acord. Dacă peste câțiva ani voi zice altfel..nu știu”.

Soluția? De curând un coleg a postat un meme care zicea ”Do be do be do be do”...e și o recomandare a unui coach cu care am făcut un curs acum câțiva ani :). Pe scurt ea zice să trăim făcând lucrurile, dar din când în când să ne oprim să reflectăm asupra a ceea ce facem..și astfel nu ne vom pierde pe noi înșine și nici nu vom înceta să creștem.