Iubesc aceste versuri

Personal, când drama vieţii mă subjugă efemer,
Iau rapidul de Constanţa, s-o văd iarăşi, s-o văd pe Noros Cecer.
Ea, Noros Cecer turcoaica, cu ochi verzi şi umeri slabi,
Este astăzi vânzătoare la buticul, la buticul "Doi Kebabi".
Dar pe vremea aia dulce, când ne tulburam cu "zarea",
Ne plimbam ades pe plajă şi-ascultam cum muge marea.
Noaptea, după chinul tandru, cu fermoarele rebele,
O-ntrebam: - Cecer, draguţă, care-i visul vieţii mele?


Ea-şi punea pe umăr fruntea, alintându-se de dor,
Şi îmi suspina: “-Guriţă, spune-mi simplu, spune-mi simplu: Cecişor! “
Dar evenimente care nu am amintiri frumoase
Mi te-au luat din calea vieţii într-o zi, într-o zi Cecer Noroase.
Numai tu aveai ştiinţa să mă mângâi pe la tâmple
Şi să îmi prevezi tot răul ce avea să mi se-ntample,
Numai tu ştiai pe lume să spui "-Da!" atât de scurt
Şi să îmi aduci la vreme, dimineaţa, dimineaţa un iaurt.
Numai tu ştiai mai bine să mă mângâi pe la tâmple
Şi să îmi prevezi tot răul ce avea să mi se-ntample,


Dar, te-ai dus dulce minune, şi-a murit iubirea aia,
Care ne-a făcut celebri ani de zile la Mamaia
Şi degeaba-mi fac iluzii, şi degeaba azi disper
Căci rapidul de Constanţa nu mai duce, nu mai duce la Cecer
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă.

(Mircea Vintilă - "Noros Cecer")

Într-o nu ştiu care seară, Într-o nu ştiu care vară...Într-o nu ştiu care casă...

Am stat.

Am stat într-o casă la etajul trei şi jumătate, cu balconul spre o curte interioară secretă a Bucureştiului, într-o cameră cu doi pereţi galbeni şi doi verzi, un geam cât o jumătate de perete, două uşi şi un şevalet. Balconul nostru era mai mult un fel de terasă îngustă cu un fotoliu-elefant pe care în ultima săptămână stătea hanoracul meu „şobo”.
Dimineaţa la 6 ne trezeau porumbeii pe care îi hrănea vecinul nostru din dreapta şi de curând se mutase în pomul din fereastră un porumbel alb şi mofturos care nu stătea niciodată să îl fotografiez.

În casa aceasta m-am pierdut, m-am găsit, m-am plâns şi m-am bucurat, m-am descompus şi recompus sufleteşte, m-am certat, m-am împăcat, am învinovăţit şi m-am simţit vinovată, am greşit şi m-am corectat, am fost laşă şi am fost curajoasă, am obosit îngrozitor sufleteşte şi tot aici m-am odihnit.

În casa aceasta mi-am concretizat principii de viaţă, le-am încălcat şi le-am repus în drepturi înţelegând cu adevărat ce înseamnă sa acţionezi împotriva ta.

În casa aceasta mi-am pictat prima lucrare cu sufletul, am scris primele rânduri, mi-am făcut primul plan de viaţă, am spus prima rugăciune din oraşul acesta.

În timpul în care trăiam în casa aceasta am împlinit un sfert de secol, şi am crescut – cred eu – cu adevărat până la măsura unui sfert de secol.

În timpul în care am trăit în casa aceasta am iubit, m-am dezîndrăgostit, m-am vindecat şi m-am îndrăgostit din nou. În casa aceasta am pierdut unul – doi Prieteni, am fost găsită de o Soră şi m-a aflat un Părinte.

În „casa aceasta a mea de Mircea Eliade” am trăit.

Am trăit.

Povestea lui Dragoş-de-Kozonak

A fost o dată ca niciodată un Dragoş-de-Kozonak. Şi Dragoş, era împăratul aluatului şi al cocăi de prajitură, toata ziua se framânta ca să iasă bucatele cele mai bune. Când i se părea lui că o cocă e necoaptă, sau e nedospită repede-repede începea să se framânte cum să o ajute.

Şi toate prăjiturile, prăjiturelele şi bezelele din regat taaare îl mai iubeau pe Dragoş-de-Kozonak, că era un domnitor grijuliu şi foarte responsabil. Dar, Dragoş-de-Kozonak nu îi credea. I se părea că lucrurile pe lumea asta sunt fie prea crude fie prea coapte. Oricum era clar că ceva lipsea din compoziţie, şi el credea că e vina lui, că într-un fel sau altul uitase să pună ceva în compoziţie. Sau că cineva venise peste noapte şi strecurase pe furiş ceva toxic, ceva nelalocul lui acolo.

Dar, de fapt Dragoş-de-Kozonak nu era încă bine, complet dospit. Doar atât. Trebuia - ca orice kozonak - să fie lăsat peste noapte să se liniştească. Aşa trebuie pentru orice kozonak.

Şi a doua zi urma să vină ingredientul lipsă, bineînţeles, pentru că Gospodina Supremă ştia că orice kozonak, pentru a fi bun de pus la cuptor, trebuie să fie glazurat cu Prinţesa-de-Zahăr şi cu Copilul-Gălbenuş.

Dar cele două ingrediente nu aveau cum să vină mai repede decât scrie în reţetă. Dacă s-ar fi întâmplat asta Dragoş-de-Kozonak ar fi fost komplet şi definitiv distrus.

Aşa că, Gospodina Supremă îl mai lăsa puţin să se liniştească aşa cum îi trebuie aluatului. Şi, deşi Dragoş-de-Kozonak nu ştie încă este deja atât de bun, încât oamenii îl iubesc şi îl aşteaptă cu nerăbdare să fie gata.

Şi pentru că aşa e normal, Kozonacii nu au măsura timpului care trece peste ei şi nu realizează cât bine fac celor din jur; iar Dragoş-de-Kozonak, fiind de felul lui modest, ca orice kozonak de calitate îşi dă seama şi mai puţin. Însă timpul va trece, se va face dimineaţă şi Kozonakul îşi va împlini menirea.

Şi când va fi aproape gata consumat, şi numai firmiturile vor mai rămâne din el...abia atunci nu se va mai frământa pentru ceilalţi şi o clipită, numai una îşi va da seama că şi-a împlinit menirea.

Întrebările şi revederile

Bine vorbea Vulpea din „Micul Prinţ” despre întrebări. De cele mai multe ori întrebările oamenilor sunt nepotrivite, neavenite, neinteresante, nerelevante, agresive, acide sau total absurde.

Rareori răspunsurile la întrebări le sunt cu adevărat necesare sau de folos. Sunt de fapt, vociferarea curiozităţii, plictiselii, incapacităţii de a sta pur şi simplu în tăcere sau deseori – chiar dacă inconştient – rezultatul micii răutăţi din interiorul nostru, care de fapt cunoaşte răspunsul la întrebare dar vrea să te facă să spui tu cu voce tare ceva care te doare.

Şi aşa apar întrebările rudelor despre X aspect al vieţii tale personale sau profesionale care e sensibil, apar întrebările mamelor care sunt foarte triste că nu mai eşti mic şi nu îţi mai pot controla viaţa, apar întrebările aşa zis-şilor prieteni despre „ce mai faci tu” când de multe ori e foarte clar că tu nu faci bine, sau faci pur şi simplu ceea ce faci sau eşti în schimbări şi modificări şi nu ştii nici tu de fapt ce faci.

Şi dacă eşti un om care ia întrebările în serios şi încearcă să lege o conversaţie cu adevărat consistentă, apoi atunci eşti în mare încurcătură. Pentru că tu nu ţi-ai mai adresat de ceva vreme întrebarea cu pricina şi brusc trebuie să pui într-o formă coerentă incoerenţa şi dezordinea din tine.

Dar mai sunt şi revederile.

Revederile cu prietenii tăi – suflete pereche – la care de fapt întrebările şi cuvintele curg într-un mod armonios, unele după altele aliniate şi cuminţi. Pentru că ele, cuvintele, sunt acolo doar pentru ceilalţi, pentru ca ei să nu se întrebe cum de oamenii ăştia doi nu vorbesc.

Pentru că de fapt tu nu asculţi ce spune gura celui de alături ci sufletul tău stă în prezenţa sufletului de alături şi se plimbă împreună şi se împărtăşesc unul de celălalt. În timp ce atmosfera se încarcă fie cu vorbe fie cu tăceri, sufletele se bucură unul de altul şi se pun la curent încetişor, molcom unul pe celălalt cu transformările prin care au trecut şi cu bucuria de a se revedea.

Sufletele se desfată unul de prezenţa celuilalt, sufletele cântă, sau se bucură pur şi simplu pentru că de multă vreme nu au mai fost unul cu altul atât de aproape. Şi pentru că au în sfârşit ocazia să îşi odihnească corzile atât de întinse până acum peste mări şi ţări pentru a se ţine strâns unul de celălalt împotriva distanţei, a tăcerilor, a evenimentelor, a oamenilor care din neatenţie erau cât pe ce să calce peste legături.

Şi uite aşa, când sufletele s-au odihnit împreună şi s-au mai încărcat puţin, minţile noastre au impresia că în sfârşit s-au pus la curent cu „ce s-a mai întâmplat” şi merg liniştite spre casă bucuroase de revedere.


„Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: "Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?" Ei vă întreabă: "Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?" Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.”

(Micul prinţ – Antoine de Saint-Exupéry)

Muntele

Ţin locul unei pietre de pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabilă confuzie.

Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele până la
Şi luna
Pe la miezul nopţii.

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Şi importante
Am făcut bătături.

Şi cu toate că-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit
Câteodată mă pomenesc urlând:

Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!

- Marin Sorescu -

Vreau să fiu mică

Vreau să fiu mică, sa mă ducă mama de mână la şcoală şi sa beau seara lapte cald înainte de culcare. Să fie iarnă şi să ies cu tati să ne jucăm cu zapadă, să stau seara afară până târziu şi cea mai mare grijă a mea să fie că mi-am pierdut un şiret roz şi că frăţiorul nu vrea să îmi dea şi mie racheta de tenis.

Vreau să stau jos în bucătărie când face mama cozonac şi să mă gandesc la faptul că ar trebui să ies când face maiaua pentru că eu am energii speciale care o fac să nu mai dospească. Să macin nuci şi să fur câte o linguriţă cu cremă, să rad portocală şi să mă minunez de bunătăţile pe care ştiu să le facă mânile mamelor.

Să merg la ţară la bunica şi să văd dacă pisica poate să sară din şură în podul casei fără să cadă în butoiul cu apă de ploaie, să mă dau în leagănul pe care l-a făcut tata în nucul din spatele casei, să stau culcată pe pământul umed din vie şi să mă uit curioasă cum fug norii pe tavanul de aer, să o aud pe bunica strigându-ne la masă şi să fug, să fug departe cu pletele însorite.

Să mă joc de-a submarinul Căpitanului Nemo, să fiu cea mai mică verişoară şi să mi se spună Ina, să umblu în pantaloni scurţi ca un băieţoi şi să mă furişez la hipodrom să mă uit cum aleargă caii. Să mă visez călare pe un cal alergând, alergând peste mări şi ţări, peste tot pământul, să mă visez Regină a Teilor care le porunceşte să înflorească şi să umple cu mireasma lor tot Iaşul şi porunceşte ploii să vină şi să ne răcorească pe toţi, să răpăie pe asfaltul Copoului şi să fugă apoi sus pe Cetăţuia. Să vorbesc cu rândunelele care şi-au făcut cuib la noi în balcon să mă ducă şi pe mine până sus pe Bucium pentru că le voi spune o poveste.

Să cânt, să râd şi să dansez cu soarele, cu păsările, cu norii cu picăturile de ploaie şi să mă opresc şi la ferestrele voastre să vă şoptesc despre veşnicie şi despre pace şi voi să îmi zâmbiţi cald şi să îmi împrumutaţi o bucăţică de suflet.

Vreau să fiu mică...sau de fapt mare?


E toamnă târzie..
Baby.
Mă cheamă Maria..
Maybe.
Mare e bucuria
Să-ţi cânt dor.

Lungă e noaptea..
Nu vine somnul la gene..
Ene.
În palme simt bătaia inimii tale.

Tu taci şi ascultă
Dacă ai insomnie
Baby
Bea un ceai cu lămâie
Verde cu iasomie
Şi eu lângă tine
Întinsă uşor pe masă
Baby, baby, baby, viaţa-i frumoasă.
Baby viaţa-ï frumoasă...
(Alexandrina Hristov - Cântec de leagăn pentru fetiţa ei)