Simultan

 

Love me like you do

De fapt nimeni nu zice sau crede asta. În realitate e mai degrabă - ”love me like I want”.

Ultimele luni mi-au arătat că de fapt fiecare ne dorim să fim iubiți într-un anumit fel și cel mai adesea foarte prompt, celălalt să lase baltă orice făcea și să fie 100% prezent și implicat cu noi. Pentru că altfel concluzionăm că nu suntem de fapt iubiți. Poate e un comportament pe care îl păstrăm de când eram bebeluși - aud asta des la prietenele mele, toate cu copii de maxim 2 ani. Îmi povestesc cum cei mici încep să plângă din senin și o țin așa mârâind neîncetat uneori și câteva ore, fără să se liniștească.

Așa facem și noi ca adulți. Sunăm, scriem, sau spunem ceva unui prieten și așteptăm deplină dedicare și dacă se poate maximă citire a gândurilor și dorințelor. Faceum uneori tantrumuri de adulți, zicând o vorbă grea și atât de apropiată de adevăr încât celălalt o reține ani buni.

Surprinzător este că la rândul nostru, când e să îi iubim pe ceilalți ni se pare firesc să o facem exprimându-ne așa cum ne este nouă natural. Ne dorim ca celălalt să înțeleagă că forma noastră de iubire este să fim prezenți sufletește de exemplu, și nu să le facem cumpărăturile sau să ne jertfim o seară liberă pentru a le face un serviciu. Sau că afecțiunea noastră arată ca un simplu ”ce mai faci” și nu ca ”îmi pare rău că treci prin aceste greutăți, și să știi că poți conta pe mine”.

Viața ne pune deseori în contexte în care limita capacității noastre de iubire se întâlnește fix cu limita nevoii extreme a celuilalt de a fi iubit într-un anumit fel. Sunt momente în care se fac răni și în care suntem agresori inconștienți. 

Probabil semnul iubirii profunde și al creșterii sufletești este să găsești de fiecare dată calea să te întorci către celălalt, să te întâlnești din nou cu el, și sufletele voastre să se îmbrățișeze din nou. Fie că ești cel căruia îi sângerează rana, fie că ești cel care ține arma cu care s-a făcut rana.

...presupun că aici intervine Dumnezeu și vindecă. Probabil noi singuri ne-am adânci din ce în ce mai mult în prăpastie dacă El nu ar veni să vindece...așa cum se întâmplă în multe familii și prietenii distruse pe viață.

Sunt râuri sub unele mări

Lost

Stand still. The trees ahead and bushes beside you

Are not lost. Wherever you are is called Here,

And you must treat it as a powerful stranger,

Must ask permission to know it and be known.

The forest breathes. Listen. It answers,

I have made this place around you.

If you leave it, you may come back again, saying Here.

No two trees are the same to Raven.

No two branches are the same to Wren.

If what a tree or a bush does is lost on you,

You are surely lost. Stand still. The forest knows

Where you are. You must let it find you. 

(David Wagoner)

https://youtu.be/51OerOi254k 

Alternative lives…Despre răbdare

Ieri dimineață mama se plângea iarăși de o durere undeva în corp. Cred că în piept de data asta. Și am început atunci să îi vorbesc despre cum toți oamenii au dureri și probleme, doar că diferite de ale noastre: soți care le mor, cancere, surori în spital, copii care nu învață, suferă de singurătate, nu mai pot trăi cu partenerul pentru că nu îl mai suportă…cu toții avem o viață pe care am vrea-o puțin altfel.

I-am spus că am realizat (sau cel mai probabil am citit undeva…) că asta înseamnă să ai răbdare. Să rabzi viața pe care ai primit-o de la Dumnezeu așa cum e și să te rabzi pe tine așa cum ești, cu toate ale tale, până la sfârșit. 

Și am realizat că de fapt trebuie să îmi spun și mie asta...nu doar ei. Incredibil…și uneori îmi pare și imposibil/nerealizabil să faci acest lucru și să fii fericit, mulțumitor…cum o fi asta?

De cele mai multe ori e un punct anume în care viața ne sâcâie dureros…rănește strat peste strat într-o zonă anume, încât ajungi să crezi că doar tu ai acel neajuns, doar ție ți se întâmplă, că sigur e ceva în neregulă cu tine sau nu meriți asta. Și te vezi victimă. Până la nivelul la care în unele zile vrei pur și simplu să dispari undeva în neant, să te scurgi în niște colțuri ascunse, să te ascunzi undeva. Să ai altă viață sau să fii altcineva.

Și totuși ți se cere să fii răbdător…mai mult de atât să fii mulțumitor și senin. Încă nu am învățat cum…

Matei 

10.22. […] iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.

24.13. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui.

Etalon

Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? (Corinteni I, 5.12)

Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi (Luca, 6.36)

Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii (Iacov, 2.13)

De multe ori după ce am gândit insistent că nu e bine ce face cineva - de obicei prieteni sau cunoștințe destul de apropiate - cam tot de atâtea ori legile duhovnicești nescrise m-au pus în aceeași situație, sau eventual într-una mult mai “de judecat” decât cea catalogată de mine. Un fel de versiune enhanced a greșelii :). Și atunci...da, mi-am și primit răsplata și înțelegerea că nu e bine să judeci (din nou și din nou...dar cap prostuț)...dar cumva și o cunoaștere mai adâncă a ce ar putea fi de fapt în inima și în gândul cuiva din situația respectivă.

E foarte interesant cum este o diferență de la cer la pământ între a ști ceva rațional - în cap - și a ști ceva experiențial - pentru că ai trăit situația respectivă. Cunoașterea lucrurilor din interior “sticks” - adică o reții mai mult și te transformă ca om cred. Până și gânditorii de business au ajuns să dea sfaturi de tipul ăsta :). Unul dintre cei preferați de mine, Marshall Goldsmith, spune de altfel că atunci când urmează ceva nou de făcut să nu te blochezi prea mult în a încerca să înțelegi de ce și cum să faci la modul teoretic, ci să te apuci să faci, pentru că abia atunci vei înțelege.

Cunoașterea de pe interior a situațiilor de judecat m-a adus aproape de fiecare dată la înțelesuri care mă înduioșează:

• neputința de a te opri (cam cum nu reușim să ne lăsam de cafea, țigări, obiceiuri defectuoase...) deși știi rațional că nu e bine. Te vezi făcând iar și iar același lucru.
• un alt sentiment - unul pozitiv, frumos și mult mai puternic - care umbrește orice altă conștientizare a realității. O acoperă atât de mult încât nu o vezi.
• grija pentru o persoană iubită pentru care faci acele gesturi rele. Cam cum sunt părinții foarte săraci care fură pentru a da mâncare copiilor. Dar și gestul foarte mic de a spune o minciună ca să nu superi, sau de a administra lucrurile într-un fel la serviciu pentru a proteja pe vreun coleg pe care îl prețuiești.
• pur și simplu lipsa de înțelegere corectă a realității. Uneori oamenii au maturitate/cunoștințe/înțelepciune insuficiente sau greșite. Și de aceea distorsionează realitatea, o evaluează greșit și astfel faptele lor li se par bune/corecte sau justificabile. Aceștia sunt și cei care insistă cel mai mult în greșeala lor și nu îi poți convinge de altceva. Mi s-a întâmplat de câteva ori bune să realizez peste ani cât de mult am greșit într-un anume context...

...și poate or mai fi și alte motive, dar eu astea le-am descoperit până acum.

Și atunci îmi reamintesc că, da, nu e bine să judec. Din nou și din nou.

M-am întrebat azi cum de sfinții au ajuns la măsura de a nu judeca pe ceilalți, la smerenie. Că doar nu se poate să trăiești toate situațiile posibile din viețile oamenilor :) și astfel să ajungi la înțelegere. Și cred că există 2 răspunsuri oarecum legate...1. prin Duhul Sfânt - deci doar Dumnezeu îți poate deschide această înțelegere - și 2. prin rugăciune - voința ta și dorul de a te apropia și a te împărtăși de Dumnezeu și a te asemăna cu El.

Cred că la sfințenie slabe șanse să ajung :), dar am să încerc din nou și din nou să îmi tot reamintesc cuvântul Sf. Paisie Aghioritul despre a nu judeca: “încearcă să îi găsești tot timpul celuilalt circumstanțe atenuante”. Și astfel să dobândesc mai multă înțelegere, milă și iertare...altfel, riscul este să ne rănim destul de tare până la sfârșitul vieții.

Sper că Dumnezeu aplică cu noi mai mult bunătatea decât dreptatea...pentru că altfel nu am avea scăpare. Așa cum ne îndeamnă și pe noi în multe-multe locuri din Evanghelie, din care am selectat doar trei...

Înțeles

În mijlocul a orice e și marginea,
În marginea a orice e începutul,

În începutul a orice e continuarea,

În continuarea a orice e zborul

În orice zbor e marginea, mijlocul, continuarea.

Orice e ceva,

Ceva nu e nimic

Ceva are margine, mijloc, continuare.

Ceva zboară

Oameni cu povești în ei

Eu cred că noi toți viețuim cu niște povești în noi. În exterior este învelișul de carne, hainele, vorbele, gesturile.

Dar înăuntru e un întreg univers...în aceeași măsură infinit cum este și universul care ne cuprinde pe toți. Doar că universul interior se duce înăuntru, tot mai înăuntru către adânc...

Universul din unii oameni este încă netocmit, ca o gaură neagră sau ca un abis în care soarele încă nu arde și totul e nemișcat și de neînțeles. Nu e viață, însă e liniște. 

În alții atmosfera e toxică, sunt planete, însă nu se poate respira...nu se poate trăi. Nu a pus Dumnezeu catalizatorul ca tot ce este toxic să se transforme în oxigen, să apară viața...

În alții găsești chiar câte o cale lactee frumoasă, privești uimit la stele...călătorești cu nava spațială și te minunezi. Nu poți însă ateriza pe un pământ și scoate costumul de astronaut...

Și da - există și cei în care soarele luminează, pământul este plin de viață, oceanele împodobesc scoarța, cerul este senin și cu câte un nor răzleț și foarte frumos pe întinsul său. În universul acesta te duci să te odihnești, să respiri și să îți revii atunci când îți e greu...

Oamenii mai sunt și ca niște scrieri...au în ei povești.  

Unii au povești ca scrierile lui Eliade...cu planuri suprapuse care se intersectează uneori, cu ființe fantastice și înțelesuri duble, cu mister dincolo de ceea ce pare într-un anumit fel.

Alții au povești senine pentru copii mici, cu prințese, cu lumină și întâmplări clare care duc la un deznodământ firesc.

Am întâlnit și oameni care au în ei o înlănțuire de povești dureroase, întunecate, cu multă tristețe și care merg din ce în ce mai adânc într-o ceață de nedescris și fără sfârșit...

Și mai sunt și cei în care acțiunea este ca într-un roman de Marin Preda - cumva realistă, ancorată în concret, cu acțiuni foarte conectate la lumea din jurul nostru și cu personaje clar definite și raționale.

Uneori, în oameni poveștile se amestecă - trec din planul lui Preda în cel al lui Eliade, se întâmplă crime de suflet ca și cum ar fi în Agatha Cristie, dar au și zone de povești cu zâne sau scrieri de Ion Creangă. În unele zile inima lor e ca scoasă din Eminescu și alteori ca scoasă dintr-un cântec scris de Eminem...Și uită care e deznodământul pe care și-l doresc.

Ne întâlnim zi de zi oameni-povești, oameni-univers...și universurile noastre se intersectează într-o stea, într-un personaj aflat în același peisaj...și vor fi pentru totdeauna intersectate în acel punct. Alteori poveștile, universurile...se întrepătrund din ce în ce mai mult și rămân așa pentru restul vieții...

Să fii sau să devii

Cred că ieri m-am răzgândit cu privire la scopul vieții noastre pe Pământ. Știu veți râde...nu e ca și cum eu definesc scopul vieții sau dețin adevărurile absolute...cu toate acestea am simțit acest gând ca pe o iluminare în suflet. Și toată ziua de ieri am plutit puțin pe deasupra ca pe un nor.

În acest moment al vieții mele, deși trec printr-o creștere foarte intensă - intelectuală cel puțin :) - cred că noi, pe Pământ, trebuie în primul rând să fim. Nu în primul rând să devenim, așa cum scriam aici.

Să fim împreună cu oamenii și...da...cu El. Să rămânem cu inima deschisă către El și ei. Să fim atenți la El și la ei...ca în parabola cu Marta și Maria, în care știm că Maria ” și-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea”.

Veți spune poate că am vorbit despre același lucru acum 2-3 postări, în Being you (be-do-be-do). Dar nu. Acolo vorbim despre dinamica de zi cu zi a vieții, iar aici despre poziția noastră existențială în viață...

Nu știu încă să expllic pe deplin acest gând care e mai mult un fel de simțământ...dar ieri s-a schimbat ceva adânc în mine. Ceva foarte mic și totodată foarte mare. :)

Somnul și trezia

Fiindcă nici eu nu-nțelegeam nimic
și nici tu
am crezut că suntem de-o seamă.

Ne-am mărturisit unul altuia

cel mai tainic secret, -

acela că existăm...

Dar era noapte, și, vai, dimineața,

cumplită vedere,

m-am trezit cu tâmpla pe tine

galbenule, snopule, grâule.

Și m-am gândit - Doamne,

ce fel de pâine voi mai fi fiind 

și eu,

și pentru cine?

(Nichita Stănescu)

Being you

 Cred că cel mai greu într-un mediu nou este să rămâi ”tu”. 

Nu ”tu” în sensul de static și neschimbabil...asta nu e bine pentru că înseamnă că ne-am oprit din crescut...iar asta e aproape final...moarte. Și a fi viu e de căpătâi.

”Tu”, în sensul de a nu deveni ce vor ceilalți, sau a face lucruri pentru că ”dă bine”, sau a face uneori lucruri în care nu crezi din teama să nu fii judecat.

Pare la prima vedere o alegere evidentă...însă schimbarea nu se petrece brusc astfel încât să te poți împotrivi. Ci încet. Știți cum făceam experimentele la școală și ni se explica la biologie că dacă pui o broască într-o oală cu apă și încălzești apa, broasca va fierbe și nu va sări din oală? Mie mi-a rămas asta întipărit în minte...

Așa cred că se petrece și transformarea lui ”tu” în alt ”tu”. Încet, pas cu pas, prin mici fapte sau decizii care te îndepărtează de cine ești. Și într-o zi ajungi într-un punct în care nu îți mai amintești care era rădăcina. Ești în derivă și trăiești destul de plat...Partea interesantă este că în momentul în care ”tu” nu mai ești ”tu” și devii ”ceilalți”, mediul în care ești percepe cumva asta și devii cantitate neglijabilă, trecut cu vederea, neimportant.

Dar este și celălalt fel, cel viu, în care ne transformăm. Cel în care schimbarea vine pentru că ai reflectat și ai găsit în adâncul tău o nouă înțelegere despre tine și despre viață...și ai decis să acționezi altfel decât de obicei, pentru că ai căpătat această nouă înțelepciune. 

Cred și îmi doresc acest fel de schimbare...este ”growing up”. De aceea, când eram mică aveam această expresie ”cu ceea ce simt, înțeleg și gândesc acum, nu sunt/sunt de acord. Dacă peste câțiva ani voi zice altfel..nu știu”.

Soluția? De curând un coleg a postat un meme care zicea ”Do be do be do be do”...e și o recomandare a unui coach cu care am făcut un curs acum câțiva ani :). Pe scurt ea zice să trăim făcând lucrurile, dar din când în când să ne oprim să reflectăm asupra a ceea ce facem..și astfel nu ne vom pierde pe noi înșine și nici nu vom înceta să creștem.

Vară

Cerul senin luminează în mine alb-continuu,
Umbra uscată a pomilor de pe marginea drumului mă păzeşte de prea-plinul de raze din suflet.
Ciocârliile sunt în infinitul azurului nevăzute şi trilurile lor îmi inundă privirea,
Degetele fierbinți ale gândului ciupesc o coardă de nor întinsă-pulsând.
Răspund cu o undă baritonală de val înspumat ciocârliilor: fâl-fâl-val-val..mi-am luat zborul din undele sufletului meu.

Adio!

Unul dintre dascăli. De l-am asculta... :)

”Sfaturi practice date (în deplină cunoștință de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav.

În primul rând nu mai săvârși păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiți a trece repede pentru a ne pierde în lamentații și analize. Și totuși este pe cât de simplu pe atât de esențial. Nu este de ajuns să ai conștiința păcatului...E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)

Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiționismului, de plăcerea - și morbidă și indiscretă - de a ferici pe toți oamenii cu amănuntele tehnice și confidențe intempestive. Păcătoșii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informații din cele mai puțin apetisante și mai lipsite de interes pentru alții.

Alt pericol este al tendinței de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal și un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreția caracterului, ascuțimea minții, tăria personalității.

Sfatul al patrulea: nu strică puțină îngăduință față de tine însuți, oarecare zâmbet și modestie. Nu te lua prea în serios și în sublim. Nu te grăbi să admiți că ești o făptură cu totul excepțională a iadului și a Răului. E o belea, firește, și mare, dar n-o preface Blestem, ci mai degrabă în provocare: challenge.

În sfârșit: caracterul dramatic al viciului, ca și al bolii, nu te îndreptățește a nesocoti remediile de bun simț.

Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricție.”

(Pr. Nicolae Steinhardt)

Întregire

Sufletul meu se întinde, tinde...tinde, atât de mult s-ar extinde până la a cuprinde noaptea și norii și tot văzduhul...
Și nările mele ar inspira toată primăvara și toate florile de nu-mă-uita...
Și ochii ar vedea toată adâncimea nopții, și conștiința mea ar avea toată trezvia...

Poate că în mine viețuiește o pasăre.

În luptă

”Ordinea facultăților omului este astfel tulburată și în ființa sa se instalează un profund dezechilibru, provocat de faptul ca mintea, voința și afectivitatea încetează de a mai sta în slujba spiritului, nemaifiind modelate și ordonate de el. [...]

Pătimașul nu se îngrijește de celălalt ca persoană, ci se gândește doar la sine și la satisfacerea proprie, nerealizând că, în goana disperată după ea, el ajunge la deznădejde. [...] Se face dragoste fără dragoste, fără bucurie și chiar fără plăcere: un erotism la bâlci, la îndemâna oricui, fără suflet, fără tandrețe.

Conștiința, acel glas al lui Dumnezeu în om, îl însoțește pretutindeni și îl chinuie necontenit. Plăcerea adulterinului - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - a fost scurtă de tot, pe când durerea și scârba urmate după ea sunt fără sfârșit, fiindcă și seara, și noaptea, și în oraș, și în pustietate, și, în sfârșit, pretutindeni, îl însoțește acel nemilos pârâș[...].

În zbaterea lui de a ieși din acest cerc ucigător, omul moare puțin câte puțin, după fiecare eșec, în momentul imediat următor plăcerii. Căci aceasta, prin efemeritatea ei îi provoacă o suferință care este cu atât mai mare cu cât lupta pentru a dobândi plăcerea a fost mai grea și de o mai lungă durată.[...]

Pătimașul nu aude, nu vede și nu înțelege nimic din dorurile de împlinire ale celeilalte persoane, care pentru el nu mai este un subiect, ci un obiect ce trebuie posedat, stăpânit, căci oferă plăceri.

Ca urmare a desfrânării, omul îl vede pe aproapele său altfel decât este și nu așa cum este. În discuția sa cu persoana iubită - un monolog plin de reproșuri - el nu mai aude vocea și suspinul celuilalt, nu-i vede lacrimile și nu-i simte suferința, ci se aude doar pe sine cu pretențiile sale mereu crescând. El îi cere celuilalt totul, dar îi oferă infinit mai puțin sau chiar nimic. Cere sacrificiu și jertfă, dar nu știe decât de poftă și de ambiție, crede că totul i se cuvine, dar fără a oferi ceva la schimb. Așteaptă ca lumea să îl adore, să i se închine lui, să-l venereze pentru performanțele sale [...].

Persoana celuilalt nu mai este o taină de care trebuie să se apropie cu delicatețe și sfială și, mai presus de toate, cu dragoste sinceră și curată, ci o cetate cucerită care trebuie să plătească permanent tribut în natură cuceritorului; o casă părăsită a carei ușă trebuie să fie permanent deschisă, pentru a nu fi bruscată și spartă."

31

...Un an din ăsta, cu ”tot un deal și tot o vale”, cum bine spune Florina. Un an în care mi-a fost greu în multe feluri și parcă mai mult decât în alți ani. Un an care a semănat foarte bine cu criza mea de sfert de veac :). Cică ar fi normal și, de data aceasta, chiar au scris unii despre ea. :)

Cu toate acestea, un an în care am învățat foarte multe despre:

• Tătici:
• ”Ce caut eu în viața mea”
• A fi îndragostit
• Descoperiri
• Pe cine caut eu: alterego, animus, anima
• Sentiment versus trăire
• Patimi: lipsa de voință, lipsa de hotărâre și lipsa de putere
• A nu pune viața pe ”Pauză”
• A căuta trăiri și a trăi cu simplitate
• Alunecări pe cale
• Cine mă iubește
• Înțelegere
• Stăpânirea de sine
• Greșeli, alegeri și a sta degeaba
• Vorbirea cu Dumnezeu

(28 mai, 2013)

Rezolvare

Știi care e problema cu mine? Că mă iau prea în serios. Știi care e problema cu tine? Că nu te iei în serios suficient de mult. Poate am putea să învățăm unul de la celălalt.

Mai

MAI

Mai încerc o dată. Chiar dacă nu mi-a ieșit. De o mie de ori.
Mai nădăjduiesc. Chiar dacă am pierdut. De o mie de ori.
Mai cred. Chiar dacă m-am îndoit. De o mie de ori.
Mai rămân puțin. Chiar dacă îmi vine să fug.
Mai zâmbesc, totuși. Chiar dacă îmi vine să plâng.
Mai mângâi. Chiar dacă îmi vine să lovesc.
Mai cânt. Chiar dacă îmi vine să urlu.
Mai insist. Chiar dacă îmi vine să renunț.
... Mai visez. Chiar dacă mi se spune că e în zadar.
Mai cred în frumos. Chiar și când mă înconjoară urâtul.
Mai vreau să zbor. Chiar dacă mi s-au topit prea multe perechi de aripi.
Mai lupt să mă înalț. Chiar dacă lanțuri grele mă țin pe pământ.
Mai merg puțin. Chiar dacă am obosit.
Mai lupt să devin un om bun. Chiar dacă m-am săturat și eu de câte cusururi am.
Mai cred în mine un pic. Chiar și când îmi pare imposibil să o fac.
Mai iubesc. Chiar și când nu primesc răspuns.
Mă mai las iubită. Chiar daca mi se pare că nu merit.
Mai iert. Chiar dacă cred că nu mai pot.
Mai cred, nădăjduiesc și stărui. Chiar dacă spui că n-am în ce.

Mă ridic. Mă mai ridic. Chiar dacă cred că nu mai pot. Cum să renunț? Acum în mai? Nu. Nu mai fug. Știu c-am fugit de mii de ori. Dar nu mai fug, domnule. Stai. Afară e mai....

E mai și în inima mea.
Din ce în ce mai mai....

(Oglindire a sufletului meu, primită în dar de la cineva drag și care mă cunoaște atât de bine...)

Recurență

"Fool you if you fool me once, fool me if you fool me twice".

Nu mai știu cine mi-a spus vorba asta. Nu știu dacă se calculează la fiecare persoană, sau numărul de amăgiri similare care ți se întâmplă în viață. Odată ce mă simt „foolish” aș zice că se calculează la nivelul vieții. Pentru că, iată, iarăși am deschis toate porțile și răspunsul a fost, ca în parabola Mântuitorului: mă iartă, căci am cumpărat pământ, sau mi-am luat vite, sau mi-am luat nevastă – și, deci, nu pot veni la ospăț.

Cunoașterea stării nu face sentimentul de dezamăgire să fie mai mic, întrebările asupra propriei capacități de judecată și credulități mai puține, sau confuzia cu privire la motivațiile și gândirea oamenilor mai ușor de limpezit.

Aș putea spune că probabil nu am evoluat deloc în ultimii 5 ani din acest punct de vedere, pentru că, iată, tot nu îi înțeleg pe oamenii mari, așa cum scriam aici. Și că istoria personală arată că sunt șanse mici să evoluez - cel puțin în ceea ce privește disponibilitatea de a-i chema, cu un zâmbet, pe cei din jur la ospăț. :)

Prin urmare, nu pot decât să concluzionez neoriginal – la fel ca reacțiile neoriginale din pățania de care pomenesc – re-citând și recitând din Sorescu:

Şi cu toate că-mi port

Cu destul stoicism

Soarta mea de granit

Câteodată mă pomenesc urlând:

 

Circulaţi numai pe partea carosabilă

A sufletului meu,

Barbarilor!

Stihuri

”Ziua trecând, mulțumescu-Ți Ție, Doamne
Seara rogu-mă cu noaptea, fără de păcat dăruiește-mi-o mie Mântuitorule,
Și mă mântuiește.

Ziua trecând, Te slăvesc pe Tine, Stăpâne
Seara rogu-mă cu noaptea, fără de sminteală dăruiește-mi-o mie Mântuitorule,
Și mă mântuiește.

Ziua trecând, cu cântare Te slăvesc pe Tine, Sfinte
Seara rogu-mă cu noaptea, fără de bântuială dăruiește-mi-o mie Mântuitorule,
Și mă mântuiește.”

(Stihuri fără metanii - Canonul Sfântului Andrei Criteanul)

Cautare

Doamne,
umple Tu
Golul din inima mea,
dorul din firea mea,
gândul de sub tâmpla mea...

Sfântul căruia îi cântă vrăbiuțele și care ne-a dat cafea bună

Ne uităm la drumul șerpuit care ne duce la Mănăstirea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Mergem la pas și ne gândim cu un fior la întâlnirea cu Sfântul – pășim prin locurile în care s-a nevoit până ce a trecut în Viață. Când intrăm în biserică se cântă paraclisul și ne așezăm la rând, pentru a ne închina la moaște. Îți vine să rămâi aici într-un colțișor, așezat în genunchi și să te lași învăluit. Învăluit în ce? În duhul locului, în rugăciunile Sfântului care străbat timpurile, în rugăciunile părinților care sunt în mănăstirea aceasta.

Cerem în inimă binecuvântarea și pornim înapoi spre autocar. Trecem pe lângă un pom. Când colo, ce să vedem: pomul e plin de păsărele care cântă, deși acesta e unul dintre foarte puținii pomi într-o întindere pustie. Oana spune: „ Îi cântă și acum la fel cum cântau odinioară la înmormântarea Sfântului”.

”Zâmbete, simplitate și cafea cu gust românesc și adâncime de taină.” - Veți râde de gândurile acestea amestecate și copilărești care îmi trec acum prin minte. Cred că Sfântul Ioan Iacob a fost vesel în inima sa. Nu știu dacă e corect să spunem ’vesel’ despre un Sfânt, însă acestea sunt lucrurile pe care le simt – poate, în fapt, un pogorământ pentru cei mici.