Prea mult, deplin, doar puțin

- Cum e să fii prea mult, mă întrebi?
Aș zice că este un simțământ de deplin.
Nici mult, nici puțin.

Aproape complet însă, da.


- Și de aceea ceri atât de mult?
- Tocmai. Că am nevoie de foarte puțin...
  Îți șoptesc.


Asta e taina neștiută de mulți.
Că prea multul, fiind deplin,
Are nevoie de doar un gând, un sărut și o îmbrățișare
...De odihnă de prea mult.

Din când în când.

- Cât de des, mă întrebi?

- Nu des, dar constant, răspund.

- Păi e mult. Cine a mai văzut constanță în ziua de azi?

Plus, nimeni nu are astăzi un stoc atât de mare 

De săruturi, îmbrățișări și gânduri.

Sunt consumate demult.

Se mai găsesc ici-colo,

Fie câte o îmbrățișare,

Fie un zâmbet,

Fie un gând copilăros de vară

...dar rareori în același loc sau cu zăcământ adânc.

- Atunci da,

Poate că "doar puțin"

E prea mult.

Gânduri

Întrebi despre tine ce gânduri am,
Cum se așează în filele jurnalului,
Ce ordine au ele. Și rândurile scrise
De ascund vreun ”nu”.
Dar când timpul nu mai are măsură,
Când inima e așezată între stele,
Alături de nori din fotografii demult uitate,
apusuri, orizonturi și nesfârșit,
ce răspuns mai este de găsit?

Bocanci de drum și oglindă

E bine să ai întotdeauna la tine bocanci și oglindă.

Bandaje și ceva medicamente.
Atenție și trezvie.

Vorbesc cu oameni și văd că ei nu văd,
Vorbesc doar cu cineva din afara lor.

Uneori nici eu nu mă văd.
Alteroi m-aș vedea dar aleg să mă ignor,
Și apoi tot eu vin certându-mă că am lipsit.

Oamenii nu se văd nici pe ei de cele mai multe ori,
Nu se văd nici măcare pe ei când erau mici,
Și nu vor să își amintească.
Viața e mai ușor de trăit fără vedere.

Dar viața fără vedere e moarte.
Și deși nu trebuie să te uiți doar la tine, ca să nu cazi pe drum într-o groapă,
E recomandat să te simți pe tine pe interior.

Pentru că altfel poate deja ai căzut în gropi
Și ai răni,
Și vei muri sângerând,

Și ai fi putut evita asta, dacă te simțeai pe tine însuți.
Te-ai fi bandajat de câte ori sângerai,
Învățai care sunt plantele otrăvitoare,
Și urzicile care te urzică pe picioare.
Ai fi încălțat cizme de gumă când era noroi,
Și parazăpezi și bocanci de iarnă pe omăt.

Și ai fi ajuns la capăt mai întreg
Și ceva mai înțelept,
Trecând totuși prin tot ceea ce ai de trecut
Fără frică, dar și fără răni de moarte înainte de moarte.

De aceea e bine să ai tot timpul la tine
bocanci de drum, ochii și o oglindă.

(21 aprilie 2024)

…primăvară…

Sper ca niciodată să nu pierd dragul de aceste rugăciuni de început de post…

Ziua trecând, mulțumesc Ție, Doamne; seara, rogu-mă, cu noaptea, fără de păcat dăruiește-o mie, Mântuitorule, și mă mântuiește.

Ziua trecând, slăvescu-Te pe Tine, Stăpâne; seara, rogu-mă, cu noaptea, fără de sminteală dăruiește-o mie, Mântuitorule, și mă mântuiește.

Ziua trecând, cu cântare Te slăvesc pe tine, Sfinte; seara, rogu-mă, cu noaptea, fără de bântuială dăruiește-o mie, Mântuitorule, și mă mântuiește.

Doamne, de n-am avea pe sfinții Tăi rugători și bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni, Mântuitorule, a te lăuda pe Tine, pe Care Te binecuvintează neîncetat îngerii... Știutorul inimilor, iartă sufletele noastre. 

Multe sunt mulțimile greșealelor mele, Născătoare de Dumnezeu. La tine am scăpat, curată, mântuire trbuindu-mi. Cercetează neputinciosul meu suflet și te roagă Fiului tău și Dumnezeului nostru să-mi dăruiască iertare de relele ce am făcut, ceea ce ești una binecuvântată. 

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vieții mele, nu mă lăsa pe mine. Ajutorului omenesc nu mă încredința, ci singură mă sprijinește și mă miluiește. 

Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzește-mă sub acoperământul Tău.

Înțeles

În mijlocul a orice e și marginea,
În marginea a orice e începutul,

În începutul a orice e continuarea,

În continuarea a orice e zborul

În orice zbor e marginea, mijlocul, continuarea.

Orice e ceva,

Ceva nu e nimic

Ceva are margine, mijloc, continuare.

Ceva zboară

Repetare

Când am deschis ochii, mă aflam
în acest trup pe care îl vezi
și vinovat de felul lui eram,
cum vinovate-s frunzele că-s verzi.
Și deodată am început să știu
mersul luminii și al strigării
și să simt pomii toți, pe viu,
și curba dureroasă-a zării.

Să urlu sfâșiat de păsări repezi, 

să ard lovit de-un meteor,

s-adorm pe gâturi lungi de lebezi,

și de lopeți de bărci, izbit, să mor.

O, fiece silabă mi-e colț de elefant,

cu fildeșu-n amiază răsucit,

și fiece privire delirant

se recompune-n literele reci, de mit.

                  (Destin - Nichita Stănescu)

Despre multe nu-i nimic,

Despre toate e un pic

Despre cântec spun tăcere

Despre ochi că nu-i vedere.

Despre mare că e mic,

Despre tare, că-i un pic,

Despre-adânc că-i suprafață,

Despre plâns că-i râsu-n viață.

Primăvară, primăvară,

Rimă n-am când vii tu iară

Am durere, am dulceață,

Și un dor întins pe ață.

Suflete oglindă

Mai demult am auzit o tâlcuire a creării Evei care mi-a plăcut mult. Se spune că la crearea Evei, după ce a văzut-o, Adam a exclamat ”uite, Adama”(în aramaică ar fi fost varianta la feminin a numelui său)...adică ”uite sunt eu”. Deci în facerea cea dintâi cei doi - el și ea - au fost făcuți de Dumnezeu unul pe măsura celuilalt. Cum a spus un prieten...”de același calibru”. :) 

Totodată, gânditorii din ziua de astăzi spun că nu există nimeni care să te înțeleagă cu adevărat. Că nimeni nu poate vedea sufletul tău pe interior decât tu. Și de aceea oamenii sunt atât de singuri...pentru că ei continuă să își dorească sa fie văzuți, însă asta nu se întâmplă. Teoria merge mai departe și spune că inteligența artificială va avea această capacitate: de a te oglindi. Nu va avea și conștiință, dar suprinzător, tocmai de aceea va fi capabilă să îți citească dorințele și să prezică ce vei avea nevoie...Pentru că nu va avea propriile așteptări de la tine, ci doar le va împlini pe ale tale.

Mai este cineva care însă te știe pe deplin în afară de tine, cu toate umbrele și căderile sufletului tău: Dumnezeu. El știe inima omului, și în El, cu El, nu ești niciodată neînțeles. Cei care au vorbit măcar o clipă în șoaptă cu El, au simțit asta.

...Și, eu cred că în iubire, pentru că lucrează Dumnezeu, El pune în inima celui ce iubește puțin din această intuiție. Cel ce iubește vede mai mult în inima ta decât spui, uneori mai mult și decât îți poți da tu seama. Și, pentru că te iubește...nu doar vede ci și simte  tristețile tale, bucuriile tale ... întrebările ... răspunsurile ... cautările...

Și uitându-se poate exclama: ”uite, sunt eu!”. Pentru că sufletul celuilalt este puțin sufletul tău și sufletul tău este puțin sufletul celuilalt. Vă oglindiți unul în celălalt. Sunteți suflete oglindă.

Carla Bruni - Le toi du moi

Vară

Cerul senin luminează în mine alb-continuu,
Umbra uscată a pomilor de pe marginea drumului mă păzeşte de prea-plinul de raze din suflet.
Ciocârliile sunt în infinitul azurului nevăzute şi trilurile lor îmi inundă privirea,
Degetele fierbinți ale gândului ciupesc o coardă de nor întinsă-pulsând.
Răspund cu o undă baritonală de val înspumat ciocârliilor: fâl-fâl-val-val..mi-am luat zborul din undele sufletului meu.

Adio!

Întregire

Sufletul meu se întinde, tinde...tinde, atât de mult s-ar extinde până la a cuprinde noaptea și norii și tot văzduhul...
Și nările mele ar inspira toată primăvara și toate florile de nu-mă-uita...
Și ochii ar vedea toată adâncimea nopții, și conștiința mea ar avea toată trezvia...

Poate că în mine viețuiește o pasăre.

Înapoierea cheii

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Tristeţea, ea,
nu este gând
... ea lucru este.

Mănânc-o, dacă ai cu cine!

Durerea vieţii
e un lucru, -
nu contemplarea lui.

 Mi-e dor
să pot să nu-mi mai fie dor
de tine.


Nichita Stănescu

Recurență

"Fool you if you fool me once, fool me if you fool me twice".

Nu mai știu cine mi-a spus vorba asta. Nu știu dacă se calculează la fiecare persoană, sau numărul de amăgiri similare care ți se întâmplă în viață. Odată ce mă simt „foolish” aș zice că se calculează la nivelul vieții. Pentru că, iată, iarăși am deschis toate porțile și răspunsul a fost, ca în parabola Mântuitorului: mă iartă, căci am cumpărat pământ, sau mi-am luat vite, sau mi-am luat nevastă – și, deci, nu pot veni la ospăț.

Cunoașterea stării nu face sentimentul de dezamăgire să fie mai mic, întrebările asupra propriei capacități de judecată și credulități mai puține, sau confuzia cu privire la motivațiile și gândirea oamenilor mai ușor de limpezit.

Aș putea spune că probabil nu am evoluat deloc în ultimii 5 ani din acest punct de vedere, pentru că, iată, tot nu îi înțeleg pe oamenii mari, așa cum scriam aici. Și că istoria personală arată că sunt șanse mici să evoluez - cel puțin în ceea ce privește disponibilitatea de a-i chema, cu un zâmbet, pe cei din jur la ospăț. :)

Prin urmare, nu pot decât să concluzionez neoriginal – la fel ca reacțiile neoriginale din pățania de care pomenesc – re-citând și recitând din Sorescu:

Şi cu toate că-mi port

Cu destul stoicism

Soarta mea de granit

Câteodată mă pomenesc urlând:

 

Circulaţi numai pe partea carosabilă

A sufletului meu,

Barbarilor!

Somn

Dorm gândurile mele de alabastru, învăluite în tristețile melancoliei copilărești,
Dorm bătăile inimii mele adânci, învăluite în undele zburate ale gândurilor,
Dorm și privirile ochilor inimii mele în care crește viața...

Somn ușor, zic.

Nesomn

Nu pot sta noaptea în tristeţea mea
din pricină că-mi aduc aminte de tristeţea lui.
Nimic n-am cu el şi cred
că nici nu suntem de acelaşi fel al vederii
şi nici nu cred că suntem
de pe aceeaşi parte a cerului.

Şi totuşi nu pot să stau în tristeţea mea
din pricina tristeţii lui
şi nici să dorm nu pot
şi nu de coşmar, de vis,
de astfel de spaime neutre...

Nu pot să dorm din tristeţea
de a nu mă vedea neapărat
şi fără de mine
când stă noaptea în tristeţea lui
şi mai ales când nu poate să stea
în tristeţea lui
noaptea, din pricina mea.

(Nichita Stănescu)

Conștiință

Sunt un gând de furnică cu ochelari și un deget de fluture pe o pleoapă de copil.
Sunt un adânc de fântână cu apă vie ascunsă sub apăsătoare pojghiță de prezent.
Sunt un gest stingher de om al gliei în fața Împăratului.
Melc cu puterile slăbite sub casa de plumb.

...Stop, a intrat pe ușă rațiunea.

Despre Prinţesa Spiriduşilor şi alte doruri de prinţese

Despre Prinţesa Spiriduşilor...

A fost o data ca niciodată Prinţesa Spiriduşilor. Şi prinţesa trăia în regatul năzdrăvanilor, al pistruilor şi al motanilor năbădăioşi iar responsabilităţile ei principale erau:

- Să facă spiriduşii să râdă
- Să mănânce puf de păpădie fără să strănute şi
- Să planteze stropi de ploaie la geamurile tuturor fetiţelor în zilele de vară înăbuşitoare precum înlăuntrul cuptoarelor în care mamele coc cozonaci.


...şi alte doruri de prinţese

...aş fi Prinţesa Soarelui, aş sta la taclale cu Printesa Ghiocel şi cu Zâna Spiriduşilor, m-aş hrăni cu petale de trandafir şi aş purta cireşe la urechi...
...aş alerga prin poieni după ploaie, aş avea o pălărie cu un bor maaaare maare să mă apere de soare, aş fi înconjurată de copii mici cărora le-aş împărţi fructe şi flori...
...aş umbla desculţ prin iarbă, aş fredona cântece de Alifantis şi cu o bătaie de gene aş ajunge din poiană pe malul mării şi înapoi...
...aş adormi pe un pat de petale de liliac şi de frezii

A fost o dată ca niciodată Dragostea

Zilele acestea mi-a venit gândul că rareori am scris fericită, sau melancolico – fericită în Bucureşti. Mă gandeam că poate oraşul acesta îmi inspiră doar tristeţile şi angoasele şi creşterile de suflet în timp ce Iaşul e responsabil de stările de visare, de liniştile mele, de pacea mea.

Până şi dragostile mele cele mai profunde şi adevărate şi frumoase şi pline de cântec tot în Iaşi au fost.
În Iaşi a fost Iubirea mea de Cireşari, cu melodii din Pasărea Colibri şi ţineri de mână în drumul spre bibliotecă şi alergări prin ploaie.
În Iaşi a fost şi Dragostea mea de Mircea Eliade, cu sacrul ascuns în atingerea întâmplătoare a degetelor mele de mâna lui pe bancheta trenului, cu descoperirea unui alt eu în mine, cu dueluri mentale şi delicateţe nesfârşită.
În Iaşi am simţit cum sufletul meu creşte infinit de mult, cum se umple cu mii de picături minuscule de zâmbet, de gesturi, de alinturi, de plânsuri zbuciumate, de pace, de urcuşuri şi văi de iubire.

...Mirosul de tei dimineaţa după ploaia grăbită de vară...Izul de iarnă, fum şi frigul la răsărit pe drumul spre Cetăţuia
...Merele verzi, dulci-acrişoare mâncate pe furiş în livada de lângă bloc
...Vânătoarea de vietăţi fantastice ale iazului
...Calul alb şi blând care mă aştepta de ziua mea la hipodrom
...Şederea pe iarbă dimineaţa la patru ţinându-l strâns de mână pe Cireşar şi numărând stele pe cerul de cerneală neagră...Alergând desculţ prin apa fântânii din faţa facultăţii şi râzând
...Un buchet de garofiţe mov-roz primit în dar
...Nopţile de Crăciun cu degetele mirosind a portocală
...Suferinţa roşie şi încruntată şi indigo din sufletul despărţit
...Pacea regăsirii mele
...Mintea în scânteie de oţel visând să ardă în văzduh
Dar astăzi, astăzi dimineaţă în Bucureştiul de toamnă m-am trezit râzând.

Îmi venea să alerg, să sar, să cânt să mă duc afară şi să vorbesc cu porumbeii, să cumpăr un braţ de dumitriţe şi să le arunc în văzduh, să pictez cu mult soare pe toate pânzele imaginare din jurul meu. Să desenez baloane de ciocolată în mâinile tuturor copiilor şi zâmbete de marţipan pe chipurile tuturor bunicilor de pe Pământ.

Astăzi aş fi vrut să scriu o poveste despre Făt-Frumos-cu-Ochii-Negri-ca-Pana-Corbului şi Prinţesa-Gene-Întoarse-pentru-Ochi-Verzi. O poveste din care copiii toţi să înţeleagă prin cuvinte delicate cât este de frumoasă, cât este de plină de viaţă, de acoperitoare, de gingaşă, de vibrantă dragostea.O poveste care să facă în aşa fel încât sufletele tuturor copiilor de pe faţa Pământului să se umple de lumină şi de zâmbet, de pace de negrăit şi linişte de necuprins, de bucurie nesfârşită.
Astăzi aş fi putut să scriu Povestea Poveştilor. Povestea tuturor bunicilor care se ţin de mână pe o bancă din parc şi privesc porumbeii, a tinerilor care plutesc pe aleile oraşelor într-o lume proprie, a părinţilor care îşi simt piepturile pline de gingăşie privind la miracolele-copii.
Astăzi Bucureştiul mi-a dat un gând fericit, sau măcar melancolico-fericit.

Astăzi Bucureştiul mi-a adus aminte de Dragoste.
~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

(Sf. Apostol Pavel - Epistola I către Corinteni)

Nu, nu! Vă rog, nu vreau un Făt Frumos, daţi-mi mai bine Omul de colo

De fapt nu ştiu cine greşeşte mai mult în toată tărăşenia asta. Dacă suntem noi femeile pentru că nu ne conştientizăm şi asumăm locul, sau ei – bărbaţii – pentru că tot ţin să ne salveze.
Cred că femeile sunt de fapt împărţite în: 1. cele care instinctiv abordează corect problema, 2. cele care învaţă în stilul trial and error şi 3. cele care nu au învăţat şi nu vor învăţa niciodată. O să mă întrebaţi ce anume să înveţe, sau să ştie. Rolul, ei bine – rolul de femeie – aş zice eu, într-o relaţie.

Hai să ne uităm la Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, de exemplu. Vine Făt Frumos şi o salvează pe Ileana Cosânzeana din gura Balaurului şi mai ştiu eu din ce năzbâtii, în toate chestiile astea folosind forţa fizică. Şi toate pentru ca tata – tot bărbat şi el, ca să vezi – se alarmase că “Vai Doamne!” fetiţa lui e prizonieră şi nu e capabilă să facă nimic. Fie vorba între noi, cred că dacă o lăsa puţin, Ileana Cosânzeana îl convingea pe Balaur să o elibereze şi îl mai şi făcea să le fie naş la nuntă ei şi lui Făt Frumos – asta dacă nu se hotăra ca de fapt îl vrea pe Zburător. În fine, vine Făt Frumos, face nuş ce strategie se bate cu ăia răi şi te salvează. Măi, ce-i al lor i-al lor. Ştiu cum vine treaba asta cu muşchii şi cu strategia şi cu bătaia şi cu salvatul. Mai ales cu salvatul.
Numai ca al naibii se face că în viaţa asta în afară de cele câteva momente care necesită salvare mai sunt şi ...un milion de momente între.
Gândiţi-vă că Făt Frumos şi Ileana au trebuit să trăiasca fericiţi PÂNĂ LA ADÂNCI BĂTRÂNEŢE. Voi vă daţi reama ce presupune asta - Până la adânci bătrâneţe???? Câte probleme, câte discuţii, de trimis copiii la şcoală, de cumpărat castel, de administrat castel, de administrat tendinţele lui Făt Frumos către alte Ilene Cosânzene, de făcut tot felul de evenimente de socializare şi în tot timpul ăsta să fie şi cea mai frumoasă şi mai dorită din toate regatele de peste nouă mări şi nouă ţări. Şi credeţi că se rezolvau problemele cu muşchi??? Aţi ghicit răspunsul: nuuuu. Se rezolvau altfel. Aş zice eu cu multă înţelepciune şi putere afectivă şi delicateţe. Mda dragele mele, astea toate sunt atributele noastre, ăsta e rolul pe care îl putem avea într-o relaţie şi dacă suntem iscusite în utilizarea armelor de cele mai multe ori câştigăm bătălia.

Cea mai importantă armă cred că este puterea afectivă, pe care o avem, puterea de a menţine armonia, frumuseţea, zâmbetul, afecţiunea, în relaţie. Apoi e delicateţea, cea de a evita anumite discuţii când nu e potrivit, de a tăcea când el nu simte nevoia să vorbească, de a mângâia când el are nevoie de asta. Şi a treia e înţelepciunea de a şti când şi cum să le folosească pe cele de mai sus...

Problema este că de cele mai multe ori femeile uită că astea le sunt talentele naturale, că natura le-a oferit capacitatea să facă asta. Fie pentru că încep să îşi dorească să fie bărbaţi – greşeală fatală pentru că nu sunt echipate nici la nivel mental aşa – fie pentru că ajung să creadă textul cu „sex-ul slab” şi tot aşteaptă să fie salvate încontinuu, chiar şi din situaţiile neplăcute din relaţie, unde se cere delicateţe şi afecţiune şi multă înţelepciune. Mda, aţi citit bine, atributele noastre prin excelenţă.

Aşa se face că nu domle, nu vreau un Făt Frumos, pentru că o să aibă impresia că trebuie să mă salveze tot timpul. Şi dacă n-o să aibă de ce să mă salveze ce ne facem? :):):)

Nu, nu, vă rog, daţi-mi Omul de pe raftul de colo. Cel care îşi înţelege rolul în relaţie – care e drept că include nişte mici salvări pe parcurs, recunosc – rolul de a aduce stabilitate şi poate puţină copilărie uneori. (aici nu prea ştiu, trebuie să îmi spuneţi voi bărbaţii care credeţi că e job descriptionul).
Daţi-mi Omul cu care să râd, cu care să mă cert pe lucrurile importante şi mai puţin importante, să vorbesc câte în lună şi în stele, să mă împac, să ne ţinem în braţe cu tandreţe, să respecte şi să admire că sunt femeie exact cum îi respect şi îi admir eu lui că e bărbat, cu care să vorbec de la femeie la bărbat dar şi de la om la om, de la suflet la suflet.

Mda, cred că nu ne trebuie un Făt Frumos, ne trebuie un Om, un Suflet Frumos. Dar evident că nu putea să îl cheme aşa în poveste.
Ar fi fost prea cheezy :).