Ieri dimineață mama se plângea iarăși de o durere undeva în corp. Cred că în piept de data asta. Și am început atunci să îi vorbesc despre cum toți oamenii au dureri și probleme, doar că diferite de ale noastre: soți care le mor, cancere, surori în spital, copii care nu învață, suferă de singurătate, nu mai pot trăi cu partenerul pentru că nu îl mai suportă…cu toții avem o viață pe care am vrea-o puțin altfel.
I-am spus că am realizat (sau cel mai probabil am citit undeva…) că asta înseamnă să ai răbdare. Să rabzi viața pe care ai primit-o de la Dumnezeu așa cum e și să te rabzi pe tine așa cum ești, cu toate ale tale, până la sfârșit.
Și am realizat că de fapt trebuie să îmi spun și mie asta...nu doar ei. Incredibil…și uneori îmi pare și imposibil/nerealizabil să faci acest lucru și să fii fericit, mulțumitor…cum o fi asta?
De cele mai multe ori e un punct anume în care viața ne sâcâie dureros…rănește strat peste strat într-o zonă anume, încât ajungi să crezi că doar tu ai acel neajuns, doar ție ți se întâmplă, că sigur e ceva în neregulă cu tine sau nu meriți asta. Și te vezi victimă. Până la nivelul la care în unele zile vrei pur și simplu să dispari undeva în neant, să te scurgi în niște colțuri ascunse, să te ascunzi undeva. Să ai altă viață sau să fii altcineva.
Și totuși ți se cere să fii răbdător…mai mult de atât să fii mulțumitor și senin. Încă nu am învățat cum…
Matei
10.22. […] iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.
24.13. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui.
