Din gândurile mai vechi

Merg la Vecernie. Fulguiește. Parcă ar fi o zi de noiembrie târziu. Miroase frumos de la pâinea proaspăt coaptă din sacoșă.

Parcă aș fi într-un fragment de Preda. Nu știu care. Cel în care personajul principal merge într-o zi de iarnă să predea lecția de pian obișnuită fetei răsfățate și cu prea puțin talent a boierului...Merge în înserare pe aleea lungă și mărginită de copacii dezgoliți, printre fulgii delicați de nea.

Poate nici măcar nu e Preda. M-a stropit o mașină. Se înserează. Sunt convinsă că există o frumusețe sfântă în cotidian. Numai noi suntem absenți și nu o observăm.

Fulguiește sfânt în înserarea de părut noiembrie...

(19 februarie, 2011)

Niciodată n-a fost ceva în această lume iubit prea mult..

”Niciodată n-a fost ceva în această lume iubit prea mult, dar multe lucruri au fost iubite într-un mod eronat și toate au fost iubite într-o masură mult prea mică. Trebuie să fim în întregime viață și entuziasm, vigoare și iubire pentru orice lucru și aceasta ne va echilibra. Îndrăznesc să spun cu încredere că orice persoană din această lume trebuie să fie iubita ca și aceasta...dar Dumnezeu fiind iubit infinit mai mult , infinit mai mare va fi și bucuria noastră iar inima noastră va fi mai mult împreună cu El, astfel că cine iubește pe Dumnezeu așa cum trebuie nu poate fi în primejdie de a iubi prea mult pe ceilalți.”

(Thomas Traherne)