Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? (Corinteni I, 5.12)
Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi (Luca, 6.36)
Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii (Iacov, 2.13)
De multe ori după ce am gândit insistent că nu e bine ce face cineva - de obicei prieteni sau cunoștințe destul de apropiate - cam tot de atâtea ori legile duhovnicești nescrise m-au pus în aceeași situație, sau eventual într-una mult mai “de judecat” decât cea catalogată de mine. Un fel de versiune enhanced a greșelii :). Și atunci...da, mi-am și primit răsplata și înțelegerea că nu e bine să judeci (din nou și din nou...dar cap prostuț)...dar cumva și o cunoaștere mai adâncă a ce ar putea fi de fapt în inima și în gândul cuiva din situația respectivă.
E foarte interesant cum este o diferență de la cer la pământ între a ști ceva rațional - în cap - și a ști ceva experiențial - pentru că ai trăit situația respectivă. Cunoașterea lucrurilor din interior “sticks” - adică o reții mai mult și te transformă ca om cred. Până și gânditorii de business au ajuns să dea sfaturi de tipul ăsta :). Unul dintre cei preferați de mine, Marshall Goldsmith, spune de altfel că atunci când urmează ceva nou de făcut să nu te blochezi prea mult în a încerca să înțelegi de ce și cum să faci la modul teoretic, ci să te apuci să faci, pentru că abia atunci vei înțelege.
Cunoașterea de pe interior a situațiilor de judecat m-a adus aproape de fiecare dată la înțelesuri care mă înduioșează:
- neputința de a te opri (cam cum nu reușim să ne lăsam de cafea, țigări, obiceiuri defectuoase...) deși știi rațional că nu e bine. Te vezi făcând iar și iar același lucru.
- un alt sentiment - unul pozitiv, frumos și mult mai puternic - care umbrește orice altă conștientizare a realității. O acoperă atât de mult încât nu o vezi.
- grija pentru o persoană iubită pentru care faci acele gesturi rele. Cam cum sunt părinții foarte săraci care fură pentru a da mâncare copiilor. Dar și gestul foarte mic de a spune o minciună ca să nu superi, sau de a administra lucrurile într-un fel la serviciu pentru a proteja pe vreun coleg pe care îl prețuiești.
- pur și simplu lipsa de înțelegere corectă a realității. Uneori oamenii au maturitate/cunoștințe/
înțelepciune insuficiente sau greșite. Și de aceea distorsionează realitatea, o evaluează greșit și astfel faptele lor li se par bune/corecte sau justificabile. Aceștia sunt și cei care insistă cel mai mult în greșeala lor și nu îi poți convinge de altceva. Mi s-a întâmplat de câteva ori bune să realizez peste ani cât de mult am greșit într-un anume context...
...și poate or mai fi și alte motive, dar eu astea le-am descoperit până acum.
Și atunci îmi reamintesc că, da, nu e bine să judec. Din nou și din nou.
M-am întrebat azi cum de sfinții au ajuns la măsura de a nu judeca pe ceilalți, la smerenie. Că doar nu se poate să trăiești toate situațiile posibile din viețile oamenilor :) și astfel să ajungi la înțelegere. Și cred că există 2 răspunsuri oarecum legate...1. prin Duhul Sfânt - deci doar Dumnezeu îți poate deschide această înțelegere - și 2. prin rugăciune - voința ta și dorul de a te apropia și a te împărtăși de Dumnezeu și a te asemăna cu El.
Cred că la sfințenie slabe șanse să ajung :), dar am să încerc din nou și din nou să îmi tot reamintesc cuvântul Sf. Paisie Aghioritul despre a nu judeca: “încearcă să îi găsești tot timpul celuilalt circumstanțe atenuante”. Și astfel să dobândesc mai multă înțelegere, milă și iertare...altfel, riscul este să ne rănim destul de tare până la sfârșitul vieții.
Sper că Dumnezeu aplică cu noi mai mult bunătatea decât dreptatea...pentru că altfel nu am avea scăpare. Așa cum ne îndeamnă și pe noi în multe-multe locuri din Evanghelie, din care am selectat doar trei...
