Prea mult, deplin, doar puțin

- Cum e să fii prea mult, mă întrebi?
Aș zice că este un simțământ de deplin.
Nici mult, nici puțin.

Aproape complet însă, da.


- Și de aceea ceri atât de mult?
- Tocmai. Că am nevoie de foarte puțin...
  Îți șoptesc.


Asta e taina neștiută de mulți.
Că prea multul, fiind deplin,
Are nevoie de doar un gând, un sărut și o îmbrățișare
...De odihnă de prea mult.

Din când în când.

- Cât de des, mă întrebi?

- Nu des, dar constant, răspund.

- Păi e mult. Cine a mai văzut constanță în ziua de azi?

Plus, nimeni nu are astăzi un stoc atât de mare 

De săruturi, îmbrățișări și gânduri.

Sunt consumate demult.

Se mai găsesc ici-colo,

Fie câte o îmbrățișare,

Fie un zâmbet,

Fie un gând copilăros de vară

...dar rareori în același loc sau cu zăcământ adânc.

- Atunci da,

Poate că "doar puțin"

E prea mult.

Gânduri

Întrebi despre tine ce gânduri am,
Cum se așează în filele jurnalului,
Ce ordine au ele. Și rândurile scrise
De ascund vreun ”nu”.
Dar când timpul nu mai are măsură,
Când inima e așezată între stele,
Alături de nori din fotografii demult uitate,
apusuri, orizonturi și nesfârșit,
ce răspuns mai este de găsit?

Bocanci de drum și oglindă

E bine să ai întotdeauna la tine bocanci și oglindă.

Bandaje și ceva medicamente.
Atenție și trezvie.

Vorbesc cu oameni și văd că ei nu văd,
Vorbesc doar cu cineva din afara lor.

Uneori nici eu nu mă văd.
Alteroi m-aș vedea dar aleg să mă ignor,
Și apoi tot eu vin certându-mă că am lipsit.

Oamenii nu se văd nici pe ei de cele mai multe ori,
Nu se văd nici măcare pe ei când erau mici,
Și nu vor să își amintească.
Viața e mai ușor de trăit fără vedere.

Dar viața fără vedere e moarte.
Și deși nu trebuie să te uiți doar la tine, ca să nu cazi pe drum într-o groapă,
E recomandat să te simți pe tine pe interior.

Pentru că altfel poate deja ai căzut în gropi
Și ai răni,
Și vei muri sângerând,

Și ai fi putut evita asta, dacă te simțeai pe tine însuți.
Te-ai fi bandajat de câte ori sângerai,
Învățai care sunt plantele otrăvitoare,
Și urzicile care te urzică pe picioare.
Ai fi încălțat cizme de gumă când era noroi,
Și parazăpezi și bocanci de iarnă pe omăt.

Și ai fi ajuns la capăt mai întreg
Și ceva mai înțelept,
Trecând totuși prin tot ceea ce ai de trecut
Fără frică, dar și fără răni de moarte înainte de moarte.

De aceea e bine să ai tot timpul la tine
bocanci de drum, ochii și o oglindă.

(21 aprilie 2024)

Love me like you do

De fapt nimeni nu zice sau crede asta. În realitate e mai degrabă - ”love me like I want”.

Ultimele luni mi-au arătat că de fapt fiecare ne dorim să fim iubiți într-un anumit fel și cel mai adesea foarte prompt, celălalt să lase baltă orice făcea și să fie 100% prezent și implicat cu noi. Pentru că altfel concluzionăm că nu suntem de fapt iubiți. Poate e un comportament pe care îl păstrăm de când eram bebeluși - aud asta des la prietenele mele, toate cu copii de maxim 2 ani. Îmi povestesc cum cei mici încep să plângă din senin și o țin așa mârâind neîncetat uneori și câteva ore, fără să se liniștească.

Așa facem și noi ca adulți. Sunăm, scriem, sau spunem ceva unui prieten și așteptăm deplină dedicare și dacă se poate maximă citire a gândurilor și dorințelor. Faceum uneori tantrumuri de adulți, zicând o vorbă grea și atât de apropiată de adevăr încât celălalt o reține ani buni.

Surprinzător este că la rândul nostru, când e să îi iubim pe ceilalți ni se pare firesc să o facem exprimându-ne așa cum ne este nouă natural. Ne dorim ca celălalt să înțeleagă că forma noastră de iubire este să fim prezenți sufletește de exemplu, și nu să le facem cumpărăturile sau să ne jertfim o seară liberă pentru a le face un serviciu. Sau că afecțiunea noastră arată ca un simplu ”ce mai faci” și nu ca ”îmi pare rău că treci prin aceste greutăți, și să știi că poți conta pe mine”.

Viața ne pune deseori în contexte în care limita capacității noastre de iubire se întâlnește fix cu limita nevoii extreme a celuilalt de a fi iubit într-un anumit fel. Sunt momente în care se fac răni și în care suntem agresori inconștienți. 

Probabil semnul iubirii profunde și al creșterii sufletești este să găsești de fiecare dată calea să te întorci către celălalt, să te întâlnești din nou cu el, și sufletele voastre să se îmbrățișeze din nou. Fie că ești cel căruia îi sângerează rana, fie că ești cel care ține arma cu care s-a făcut rana.

...presupun că aici intervine Dumnezeu și vindecă. Probabil noi singuri ne-am adânci din ce în ce mai mult în prăpastie dacă El nu ar veni să vindece...așa cum se întâmplă în multe familii și prietenii distruse pe viață.

Etalon

Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? (Corinteni I, 5.12)

Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi (Luca, 6.36)

Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii (Iacov, 2.13)

De multe ori după ce am gândit insistent că nu e bine ce face cineva - de obicei prieteni sau cunoștințe destul de apropiate - cam tot de atâtea ori legile duhovnicești nescrise m-au pus în aceeași situație, sau eventual într-una mult mai “de judecat” decât cea catalogată de mine. Un fel de versiune enhanced a greșelii :). Și atunci...da, mi-am și primit răsplata și înțelegerea că nu e bine să judeci (din nou și din nou...dar cap prostuț)...dar cumva și o cunoaștere mai adâncă a ce ar putea fi de fapt în inima și în gândul cuiva din situația respectivă.

E foarte interesant cum este o diferență de la cer la pământ între a ști ceva rațional - în cap - și a ști ceva experiențial - pentru că ai trăit situația respectivă. Cunoașterea lucrurilor din interior “sticks” - adică o reții mai mult și te transformă ca om cred. Până și gânditorii de business au ajuns să dea sfaturi de tipul ăsta :). Unul dintre cei preferați de mine, Marshall Goldsmith, spune de altfel că atunci când urmează ceva nou de făcut să nu te blochezi prea mult în a încerca să înțelegi de ce și cum să faci la modul teoretic, ci să te apuci să faci, pentru că abia atunci vei înțelege.

Cunoașterea de pe interior a situațiilor de judecat m-a adus aproape de fiecare dată la înțelesuri care mă înduioșează:

• neputința de a te opri (cam cum nu reușim să ne lăsam de cafea, țigări, obiceiuri defectuoase...) deși știi rațional că nu e bine. Te vezi făcând iar și iar același lucru.
• un alt sentiment - unul pozitiv, frumos și mult mai puternic - care umbrește orice altă conștientizare a realității. O acoperă atât de mult încât nu o vezi.
• grija pentru o persoană iubită pentru care faci acele gesturi rele. Cam cum sunt părinții foarte săraci care fură pentru a da mâncare copiilor. Dar și gestul foarte mic de a spune o minciună ca să nu superi, sau de a administra lucrurile într-un fel la serviciu pentru a proteja pe vreun coleg pe care îl prețuiești.
• pur și simplu lipsa de înțelegere corectă a realității. Uneori oamenii au maturitate/cunoștințe/înțelepciune insuficiente sau greșite. Și de aceea distorsionează realitatea, o evaluează greșit și astfel faptele lor li se par bune/corecte sau justificabile. Aceștia sunt și cei care insistă cel mai mult în greșeala lor și nu îi poți convinge de altceva. Mi s-a întâmplat de câteva ori bune să realizez peste ani cât de mult am greșit într-un anume context...

...și poate or mai fi și alte motive, dar eu astea le-am descoperit până acum.

Și atunci îmi reamintesc că, da, nu e bine să judec. Din nou și din nou.

M-am întrebat azi cum de sfinții au ajuns la măsura de a nu judeca pe ceilalți, la smerenie. Că doar nu se poate să trăiești toate situațiile posibile din viețile oamenilor :) și astfel să ajungi la înțelegere. Și cred că există 2 răspunsuri oarecum legate...1. prin Duhul Sfânt - deci doar Dumnezeu îți poate deschide această înțelegere - și 2. prin rugăciune - voința ta și dorul de a te apropia și a te împărtăși de Dumnezeu și a te asemăna cu El.

Cred că la sfințenie slabe șanse să ajung :), dar am să încerc din nou și din nou să îmi tot reamintesc cuvântul Sf. Paisie Aghioritul despre a nu judeca: “încearcă să îi găsești tot timpul celuilalt circumstanțe atenuante”. Și astfel să dobândesc mai multă înțelegere, milă și iertare...altfel, riscul este să ne rănim destul de tare până la sfârșitul vieții.

Sper că Dumnezeu aplică cu noi mai mult bunătatea decât dreptatea...pentru că altfel nu am avea scăpare. Așa cum ne îndeamnă și pe noi în multe-multe locuri din Evanghelie, din care am selectat doar trei...

Repetare

Când am deschis ochii, mă aflam
în acest trup pe care îl vezi
și vinovat de felul lui eram,
cum vinovate-s frunzele că-s verzi.
Și deodată am început să știu
mersul luminii și al strigării
și să simt pomii toți, pe viu,
și curba dureroasă-a zării.

Să urlu sfâșiat de păsări repezi, 

să ard lovit de-un meteor,

s-adorm pe gâturi lungi de lebezi,

și de lopeți de bărci, izbit, să mor.

O, fiece silabă mi-e colț de elefant,

cu fildeșu-n amiază răsucit,

și fiece privire delirant

se recompune-n literele reci, de mit.

                  (Destin - Nichita Stănescu)

Despre multe nu-i nimic,

Despre toate e un pic

Despre cântec spun tăcere

Despre ochi că nu-i vedere.

Despre mare că e mic,

Despre tare, că-i un pic,

Despre-adânc că-i suprafață,

Despre plâns că-i râsu-n viață.

Primăvară, primăvară,

Rimă n-am când vii tu iară

Am durere, am dulceață,

Și un dor întins pe ață.

Oameni cu povești în ei

Eu cred că noi toți viețuim cu niște povești în noi. În exterior este învelișul de carne, hainele, vorbele, gesturile.

Dar înăuntru e un întreg univers...în aceeași măsură infinit cum este și universul care ne cuprinde pe toți. Doar că universul interior se duce înăuntru, tot mai înăuntru către adânc...

Universul din unii oameni este încă netocmit, ca o gaură neagră sau ca un abis în care soarele încă nu arde și totul e nemișcat și de neînțeles. Nu e viață, însă e liniște. 

În alții atmosfera e toxică, sunt planete, însă nu se poate respira...nu se poate trăi. Nu a pus Dumnezeu catalizatorul ca tot ce este toxic să se transforme în oxigen, să apară viața...

În alții găsești chiar câte o cale lactee frumoasă, privești uimit la stele...călătorești cu nava spațială și te minunezi. Nu poți însă ateriza pe un pământ și scoate costumul de astronaut...

Și da - există și cei în care soarele luminează, pământul este plin de viață, oceanele împodobesc scoarța, cerul este senin și cu câte un nor răzleț și foarte frumos pe întinsul său. În universul acesta te duci să te odihnești, să respiri și să îți revii atunci când îți e greu...

Oamenii mai sunt și ca niște scrieri...au în ei povești.  

Unii au povești ca scrierile lui Eliade...cu planuri suprapuse care se intersectează uneori, cu ființe fantastice și înțelesuri duble, cu mister dincolo de ceea ce pare într-un anumit fel.

Alții au povești senine pentru copii mici, cu prințese, cu lumină și întâmplări clare care duc la un deznodământ firesc.

Am întâlnit și oameni care au în ei o înlănțuire de povești dureroase, întunecate, cu multă tristețe și care merg din ce în ce mai adânc într-o ceață de nedescris și fără sfârșit...

Și mai sunt și cei în care acțiunea este ca într-un roman de Marin Preda - cumva realistă, ancorată în concret, cu acțiuni foarte conectate la lumea din jurul nostru și cu personaje clar definite și raționale.

Uneori, în oameni poveștile se amestecă - trec din planul lui Preda în cel al lui Eliade, se întâmplă crime de suflet ca și cum ar fi în Agatha Cristie, dar au și zone de povești cu zâne sau scrieri de Ion Creangă. În unele zile inima lor e ca scoasă din Eminescu și alteori ca scoasă dintr-un cântec scris de Eminem...Și uită care e deznodământul pe care și-l doresc.

Ne întâlnim zi de zi oameni-povești, oameni-univers...și universurile noastre se intersectează într-o stea, într-un personaj aflat în același peisaj...și vor fi pentru totdeauna intersectate în acel punct. Alteori poveștile, universurile...se întrepătrund din ce în ce mai mult și rămân așa pentru restul vieții...

Aproape Bacoviană...

Bate vântul frunzele
Vântură gândurile
Bate vântul crengile
Amestecă genele
Șuieră rafalele
Se rup zăgazurile...

Rezolvare

Știi care e problema cu mine? Că mă iau prea în serios. Știi care e problema cu tine? Că nu te iei în serios suficient de mult. Poate am putea să învățăm unul de la celălalt.

Frumos și greu

Ultimele mele veniri acasă au fost din ce în ce mai grele. De unde Iașiul a fost pâna acum ceva vreme oaza mea de liniște, începând din vacanța de Crăciun are un dar nemaipomenit de a-mi accentua singurătatea.

De Crăciun am realizat prima dată, adânc, faptul ca deși sunt fiica părinților mei – viața lor curge zi de zi fără mine – eu nu sunt parte a acestei vieți. Nu mă regăsesc. Asemenea, Adi e fratele meu – însă are familia lui – eu nu sunt parte a acestei familii. Foștii mei colegi din liceu și din facultate îmi sunt în continuare cunoscuți – însă eu nu sunt parte din aceste prietenii.

Cu cât stau mai mult, cu atât văd viața din jurul meu și lipsa mea din curgerea ei și simt în coșul pieptului un gol. Eu în Iași mă simt mai tot timpul a nimănui.

Singure străzile, Golia, Cetățuia și norii mă mai recunosc. Și atunci când nu mai rezist, asta fac: fug cu ochii în nori și cu pașii pe drumuri până găsesc un colț care să mă știe și în care să fiu acasă, să pot fi eu.

Când vin în Iași parcă văd viața trăindu-se și pe mine privind din afara ei.

Și totuși e atât de frumos...

”Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
şi sus
înverzia iarba.

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.”

(Nichita Stănescu)

Înapoierea cheii

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Tristeţea, ea,
nu este gând
... ea lucru este.

Mănânc-o, dacă ai cu cine!

Durerea vieţii
e un lucru, -
nu contemplarea lui.

 Mi-e dor
să pot să nu-mi mai fie dor
de tine.


Nichita Stănescu

Recurență

"Fool you if you fool me once, fool me if you fool me twice".

Nu mai știu cine mi-a spus vorba asta. Nu știu dacă se calculează la fiecare persoană, sau numărul de amăgiri similare care ți se întâmplă în viață. Odată ce mă simt „foolish” aș zice că se calculează la nivelul vieții. Pentru că, iată, iarăși am deschis toate porțile și răspunsul a fost, ca în parabola Mântuitorului: mă iartă, căci am cumpărat pământ, sau mi-am luat vite, sau mi-am luat nevastă – și, deci, nu pot veni la ospăț.

Cunoașterea stării nu face sentimentul de dezamăgire să fie mai mic, întrebările asupra propriei capacități de judecată și credulități mai puține, sau confuzia cu privire la motivațiile și gândirea oamenilor mai ușor de limpezit.

Aș putea spune că probabil nu am evoluat deloc în ultimii 5 ani din acest punct de vedere, pentru că, iată, tot nu îi înțeleg pe oamenii mari, așa cum scriam aici. Și că istoria personală arată că sunt șanse mici să evoluez - cel puțin în ceea ce privește disponibilitatea de a-i chema, cu un zâmbet, pe cei din jur la ospăț. :)

Prin urmare, nu pot decât să concluzionez neoriginal – la fel ca reacțiile neoriginale din pățania de care pomenesc – re-citând și recitând din Sorescu:

Şi cu toate că-mi port

Cu destul stoicism

Soarta mea de granit

Câteodată mă pomenesc urlând:

 

Circulaţi numai pe partea carosabilă

A sufletului meu,

Barbarilor!

Melcul

Un melc purtându-și cochilia de plumb se târăște încetișor pe lângă drum. Drumul e plin de lei, iepuri, găini, cai, păuni și alte vietăți ale pământului care sprintează în perechi înainte-tot înainte cu zâmbete întipărite pe chip. 

Par să spună:

- "Așa e viața, ca drumul acesta: largă, deschisă, de trăit în pas alert și cu energie. Soarele strălucește deasupra, capătul se vede – uite – acolo în zare, și seninul cerului ne face clară direcția".

Melcul îi privește și le dă dreptate în inima sa, deși nu își amintește să fi trăit vreodată această credință atât de viu, și nu mai știe câtă vreme a trecut de când a mers lângă alt melc: 
- "Hmmm, casa asta de plumb e cam grea, iar eu cam mic și apăsat." își zice el.
- " Plus că nu am picioare, deci alunec lipicios și greoi. Bine că m-am născut pe lângă drum, așa nu stau în calea celorlalți.
Am cam îmbătrânit și mi-a slăbit vederea. Poate de aceea nu văd capătul drumului, în zare, ca ei. Poate, dacă vreodată se vor face ochelari pentru melci, am să îl pot vedea și eu.

...Hmm, oare la ce-or fi buni și melcii..."

și începe din nou să se târască sfios pe lângă drum, purtându-și povara și admirând tăcut perechile de pe calea deschisă.

Conștiință

Sunt un gând de furnică cu ochelari și un deget de fluture pe o pleoapă de copil.
Sunt un adânc de fântână cu apă vie ascunsă sub apăsătoare pojghiță de prezent.
Sunt un gest stingher de om al gliei în fața Împăratului.
Melc cu puterile slăbite sub casa de plumb.

...Stop, a intrat pe ușă rațiunea.

Am legat…

Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
și le-am spus să mă găsească.
și copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
și le-am spus să mă găsească.
și păsările m-au găsit
Cu un cântec.
Am legat tristețea la ochi
Cu un zâmbet,
și tristețea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi
Cu nopțile mele
și i-am spus să mă găsească.
Ești acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
și toate sentimentele
Pe care am încercat sa le leg
La ochi.
(Marin Sorescu)

Să te întorci în tine

Atât de mult în zi, încât nu mai simți serile;
atât de multă mișcare, încât nu mai miroși frigul;
atât de mult somn, încât nu mai trăiești lumina dimineții.

Atât de mult în acțiune, încât nu mai gândești;
atât de mult spui, încât nu mai ai cuvinte;
atât de mult răspunzi, încât îți pierzi echilibrul.

Atât de mult prezent, încât ești absent din tine;
atât de mult cauți, încât nu auzi;
atât de mult citești, încât nu înțelegi.

Însă El îți vorbește și te ocrotește așa absent cum ești. Și te așteaptă să te întorci în tine prin El...

(însemnare din 18 februarie, 2011)

Tăcerile din piept

Zilele acestea am ”realizat” un lucru. În fine, în ultima vreme am mai „realizat” eu și altele, dar acest gând mi se tot întoarce. Poate l-am citit undeva, mai demult, și aceasta este doar o aprofundare...oricum ar fi, rezonează în mine:

Să poți să suferi discret, galant, aș spune să suferi în șoaptă, ca și cum te-ai strădui să nu trezești din somn un copil. Să te doară tainic și blând, cu zâmbete ascunse în tăceri, să ții în ochi doar o undă de melancolie și o pace să te înconjoare. Chiar de te doare tare, adânc, precum o rană facută de o țepușă ce s-a adâncit în ființa și în sufletul tău – totuși, la granița pielii aceasta să nu fie cu mult mai mult decât un punct. Să fii demn, nobil în suferința ta – oricum suferi, prin urmare de ce să ”te impui” asupra altora cu durerile tale încărcându-i și pe ei. Deseori, dezvăluind durerea ta și gândurile născute din suferință de nenumărate ori și nenumărator oameni...descoperi...descoperi că durerea își pierde taina, adâncimea. Durerea nu mai curăță. Durerea nu mai aduce înțelegere și sens.

În ziua de astăzi durerile noastre sunt vocale, țipă, le vedem la televizor, le tragedizăm și le telenovelizăm, le vulgarizăm. Ne place parcă să ne exhibăm rănile, să ne urcăm pe grămada de gunoi și să ni le prezentăm una câte una spre analiza trecătorilor. Femeilor le curge rimmelul între șiruri de lacrimi, bărbații beau până cad sub masă și totul e înecat în lumină de reflectoare. Să se știe că suferim, să fie show, să creăm tămbălău și bâlci. În ziua de astăzi durerile trebuie știute și compătimite, nu trebuie trăite în adâncimea lor...

...Prefer...prefer totuși... tăcerile din piept.


Tăcerile din piept {link}

Aş vrea să fiu aşa uşor
Să poţi să mă respiri fără să ştii,
Să nu mai ies din trupul tău
Decît atunci cînd trupul tău nu va mai fi.

Îmi spui că se întîmplă des,
Iar eu te cred - nimic nu e perfect -
Şi-atunci vorbesc prea mult
S-ascund aşa tăcerile din piept...

Tu vrei să joci fără să rişti
Şi să cîştigi război după război,
Nu-ţi pasă cîţi soldaţi omori,
Nu-ţi pasă că soldaţii sîntem noi...

Tu rîzi cu rîsul tău frontal
Şi-aş renunţa dacă aş fi deştept:
Am răni mai reci decît zăpada,
Mai reci decît tăcerile din piept.

N-am stat şi nu m-am tîrguit,
Ba chiar am oferit mereu mai mult,
Deşi chiar tu m-ai prevenit,
Am refuzat, refuz şi-acum s-ascult.

Şi-apoi, să ştii, e-aşa plăcut
Şi merită oricît să stau s-aştept
În miezul zilei să-ţi aşezi
Tu fruntea pe tăcerile din piept...

(Alexandru Andrieș)

...noi ne-am pomenit trăind, nu ştim cum ar fi dacă n-am fi..

Unii oameni sunt depresivi prin însăşi firea lor. Nu e ca şi cum nu îşi dau seama că le face rău, nu e ca şi cum nu şi-ar dori să zâmbească mai mult, să gândească în raze de soare şi să aibă voinţă de oţel – doar că nu pot.

Sunt veşnic înconjuraţi de oceane nesfârşite şi abisuri, sunt veşnic pe marginea prăpastiei – gata să cadă –, sunt veşnic trişti şi cu un nod în gât, sunt ..ştiţi voi...toate cuvintele care definesc depresia şi tristeţea şi care au sunt deja uzate. Tot ce îmi vine în minte pare scos din poezii de Bacovia sau de Labiş sau din cărţile lui Noica (şi uite aşa mă auto-flatez când voiam doar să subliniez altfel ideea de clişeu)...

Criza asta nu pare să se sfârşească prea curând, nu pare să fie o criză a vârstei de 25 de ani ci pare să fie o criză veşnică.
Problema nu e să fii într-o barcă în mijlocul oceanului şi să nu ştii în ce direcţie să o iei – problema este să nu ai nici vâsle – mai rău – stai atârnândă de o vâslă fără barcă şi nu ştii să înoţi. Te uiţi de pe marginea stâncii în prăpastia de mii de kilometri, eşti în întunericul de cerneală şi îţi bagi degetele în ochi, ai în gât un nod cât un măr domnesc...ştiţi voi - toate astea la un loc şi puţin mai mult.

Aţi obsevat că atunci când încerci să pui în cuvinte ceea ce simţi şi gândeşti de faţă cu prietenii tăi – aceştia au tendinţa sa îţi aducă justificări, să îţi dea soluţii, sa te alinte sau să te critice, sau toate acestea la un loc? Până şi psihologul în loc să te asculte se apucă să îţi depene propriile poveşti, experienţe şi trăiri de pe vremea când era ca tine. Nimeni nu are răbdare să asculte o poveste nesfârşită şi tristă, mai ales de la cineva care nu vrea nici un fel de ajutor decât să fie ascultat şi care nu are neapărat motive palpabile sau suficient de puternice să se simtă aşa cum se simte. Şi nici nu ar trebui ca cineva să fie pus în poziţia de a asculta aşa ceva, nu ştiu dacă cineva poate să ducă asemenea povară.

Tu simţi însă o nevoie acută să depeni tot, să spui toate urâţeniile pe care le ai în suflet, să vorbeşti până îţi pierzi vocea...

Şi cum mai eşti şi un fel de scaun cu toate cele 4 picioare scurte (nici iubit, nici prieteni apropiaţi care să fie “on site”, nici mega viaţă socială, nici sigur că te poriveşti cu job-ul tău) – cam ca un fel de taburet aşa – te gândeşti să scrii undeva: pe blog.

Dar uite că nici aici pe blog nu ai cum să scrii tot ceea ce gândeşti pentru că la un moment dat lumea nu o să mai citească “post”-ul. Asta dacă porneşti de la premisa că uneori cineva mai citeşte şi tot ce ai deşertat din desaga cu gânduri pe o pagină electronică de jurnal..

Aşa că te întorci frumuşel la moara din capul tău – fără să scrii mare lucru – şi te gândeşti cum să o faci să mai macine şi altceva în afară de neghină. E păcat de moară, că e aproape nouă, e încă în garanţie şi toată lumea aşteaptă de la ea făină bună pentru pâinea de care are nevoie în fiecare zi. Toată lumea ştie că moara poate să dea făina aceea bună, numai că nimeni nu îşi dă seama că moara mai are uneori nevoie să fie unsă, morarul are nevoie de un “ajutor de morar” şi de o nevastă drăguţă care să îngrijească de el. :)

...Mda ştiu, există explicaţii psihologice pentru toate astea...

Un gând de la mare, de valuri întâlnite cu nori

Stăteam şi mă gândeam....

...când începe să îţi fie drag de cineva mult-mult-mult, şi ţi se pare că îl vezi peste tot, îţi pare că fiecare clipă în care aştepţi să îţi dea un semn e foooarte - foaarte lungă, şi îţi e mare - mare grijă să îi fie bine, şi bunăstarea lui e înainte a orice ai putea să ai tu nevoie...atunci?

...şi dacă noi simţim aşa ceva la mica noastră măsură umană pentru cineva pe care abia am început să îl iubim, îţi dai seama cât este de imensă, infinită, nesfârşită Răbdarea şi Iubirea lui Dumnezeu pentru Omul pe care îl tooot aşteaptă să se întoarcă? Şi care de foarte multe ori nu se întoarce...

...dar răbdarea noastră e cu "r" mic şi nemulţumirea cu "N" mare

...şi Tristeţea...ei bine Tristeţea e de valuri întâlnite cu nori, de soare care arde nisipul şi de noapte cu cer de cerneală neagră vărsată în mare..

De ce sunt cuvintele oamenilor atât de pline de sunet şi atât de lipsite de adevăruri? De ce sunt tăcerile oamenilor atât de pline de explicaţii şi de lipsite de alinare?

Sunt încă prea naivă pentru lumea aceasta.
Iar la fereastra Bucureştiului plouă.

Întrebările şi revederile

Bine vorbea Vulpea din „Micul Prinţ” despre întrebări. De cele mai multe ori întrebările oamenilor sunt nepotrivite, neavenite, neinteresante, nerelevante, agresive, acide sau total absurde.

Rareori răspunsurile la întrebări le sunt cu adevărat necesare sau de folos. Sunt de fapt, vociferarea curiozităţii, plictiselii, incapacităţii de a sta pur şi simplu în tăcere sau deseori – chiar dacă inconştient – rezultatul micii răutăţi din interiorul nostru, care de fapt cunoaşte răspunsul la întrebare dar vrea să te facă să spui tu cu voce tare ceva care te doare.

Şi aşa apar întrebările rudelor despre X aspect al vieţii tale personale sau profesionale care e sensibil, apar întrebările mamelor care sunt foarte triste că nu mai eşti mic şi nu îţi mai pot controla viaţa, apar întrebările aşa zis-şilor prieteni despre „ce mai faci tu” când de multe ori e foarte clar că tu nu faci bine, sau faci pur şi simplu ceea ce faci sau eşti în schimbări şi modificări şi nu ştii nici tu de fapt ce faci.

Şi dacă eşti un om care ia întrebările în serios şi încearcă să lege o conversaţie cu adevărat consistentă, apoi atunci eşti în mare încurcătură. Pentru că tu nu ţi-ai mai adresat de ceva vreme întrebarea cu pricina şi brusc trebuie să pui într-o formă coerentă incoerenţa şi dezordinea din tine.

Dar mai sunt şi revederile.

Revederile cu prietenii tăi – suflete pereche – la care de fapt întrebările şi cuvintele curg într-un mod armonios, unele după altele aliniate şi cuminţi. Pentru că ele, cuvintele, sunt acolo doar pentru ceilalţi, pentru ca ei să nu se întrebe cum de oamenii ăştia doi nu vorbesc.

Pentru că de fapt tu nu asculţi ce spune gura celui de alături ci sufletul tău stă în prezenţa sufletului de alături şi se plimbă împreună şi se împărtăşesc unul de celălalt. În timp ce atmosfera se încarcă fie cu vorbe fie cu tăceri, sufletele se bucură unul de altul şi se pun la curent încetişor, molcom unul pe celălalt cu transformările prin care au trecut şi cu bucuria de a se revedea.

Sufletele se desfată unul de prezenţa celuilalt, sufletele cântă, sau se bucură pur şi simplu pentru că de multă vreme nu au mai fost unul cu altul atât de aproape. Şi pentru că au în sfârşit ocazia să îşi odihnească corzile atât de întinse până acum peste mări şi ţări pentru a se ţine strâns unul de celălalt împotriva distanţei, a tăcerilor, a evenimentelor, a oamenilor care din neatenţie erau cât pe ce să calce peste legături.

Şi uite aşa, când sufletele s-au odihnit împreună şi s-au mai încărcat puţin, minţile noastre au impresia că în sfârşit s-au pus la curent cu „ce s-a mai întâmplat” şi merg liniştite spre casă bucuroase de revedere.


„Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: "Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?" Ei vă întreabă: "Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?" Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.”

(Micul prinţ – Antoine de Saint-Exupéry)