Poveste Albastră

 

A fost odată ca niciodată un nor de primăvară. Nu știa cum a ajuns pe cer, nici unde merge, ci doar că locul lui e acolo.

Pentr adulții de pe Pământ el era o umbră peste soare, sau poate chiar un semn de ploaie. Copiii îl vedeau ca pe un inorog, ca pe murgul lui Harap Alb sau poate ca pe o zebră căreia i-au fugit dungile în noapte.

Noroc de cei visători. Doar ei recunoșteau că norul e o lume în sine, o lume în care ei pot trăi și unde pot călători liberi spre zările nesfârșite.

Așa se face că norul plutea în continuare liniștit pe cer...pentru că se știa recunoscut în adevărata lui fire. Se bucura și se lumina cu lumina soarelui care îl învăluia încălzindu-l în fiecare zi. Se mângâia astfel și visa în fiecare noapte lângă luna cea limpede.

Doar uneori se întreba...voi deveni vreodată ploaie de vară care să mângîie frunzele de tei?

(3 iunie 2024)

Somn

Dorm gândurile mele de alabastru, învăluite în tristețile melancoliei copilărești,
Dorm bătăile inimii mele adânci, învăluite în undele zburate ale gândurilor,
Dorm și privirile ochilor inimii mele în care crește viața...

Somn ușor, zic.

Despre Prinţesa Spiriduşilor şi alte doruri de prinţese

Despre Prinţesa Spiriduşilor...

A fost o data ca niciodată Prinţesa Spiriduşilor. Şi prinţesa trăia în regatul năzdrăvanilor, al pistruilor şi al motanilor năbădăioşi iar responsabilităţile ei principale erau:

- Să facă spiriduşii să râdă
- Să mănânce puf de păpădie fără să strănute şi
- Să planteze stropi de ploaie la geamurile tuturor fetiţelor în zilele de vară înăbuşitoare precum înlăuntrul cuptoarelor în care mamele coc cozonaci.


...şi alte doruri de prinţese

...aş fi Prinţesa Soarelui, aş sta la taclale cu Printesa Ghiocel şi cu Zâna Spiriduşilor, m-aş hrăni cu petale de trandafir şi aş purta cireşe la urechi...
...aş alerga prin poieni după ploaie, aş avea o pălărie cu un bor maaaare maare să mă apere de soare, aş fi înconjurată de copii mici cărora le-aş împărţi fructe şi flori...
...aş umbla desculţ prin iarbă, aş fredona cântece de Alifantis şi cu o bătaie de gene aş ajunge din poiană pe malul mării şi înapoi...
...aş adormi pe un pat de petale de liliac şi de frezii

A fost o dată ca niciodată Dragostea

Zilele acestea mi-a venit gândul că rareori am scris fericită, sau melancolico – fericită în Bucureşti. Mă gandeam că poate oraşul acesta îmi inspiră doar tristeţile şi angoasele şi creşterile de suflet în timp ce Iaşul e responsabil de stările de visare, de liniştile mele, de pacea mea.

Până şi dragostile mele cele mai profunde şi adevărate şi frumoase şi pline de cântec tot în Iaşi au fost.
În Iaşi a fost Iubirea mea de Cireşari, cu melodii din Pasărea Colibri şi ţineri de mână în drumul spre bibliotecă şi alergări prin ploaie.
În Iaşi a fost şi Dragostea mea de Mircea Eliade, cu sacrul ascuns în atingerea întâmplătoare a degetelor mele de mâna lui pe bancheta trenului, cu descoperirea unui alt eu în mine, cu dueluri mentale şi delicateţe nesfârşită.
În Iaşi am simţit cum sufletul meu creşte infinit de mult, cum se umple cu mii de picături minuscule de zâmbet, de gesturi, de alinturi, de plânsuri zbuciumate, de pace, de urcuşuri şi văi de iubire.

...Mirosul de tei dimineaţa după ploaia grăbită de vară...Izul de iarnă, fum şi frigul la răsărit pe drumul spre Cetăţuia
...Merele verzi, dulci-acrişoare mâncate pe furiş în livada de lângă bloc
...Vânătoarea de vietăţi fantastice ale iazului
...Calul alb şi blând care mă aştepta de ziua mea la hipodrom
...Şederea pe iarbă dimineaţa la patru ţinându-l strâns de mână pe Cireşar şi numărând stele pe cerul de cerneală neagră...Alergând desculţ prin apa fântânii din faţa facultăţii şi râzând
...Un buchet de garofiţe mov-roz primit în dar
...Nopţile de Crăciun cu degetele mirosind a portocală
...Suferinţa roşie şi încruntată şi indigo din sufletul despărţit
...Pacea regăsirii mele
...Mintea în scânteie de oţel visând să ardă în văzduh
Dar astăzi, astăzi dimineaţă în Bucureştiul de toamnă m-am trezit râzând.

Îmi venea să alerg, să sar, să cânt să mă duc afară şi să vorbesc cu porumbeii, să cumpăr un braţ de dumitriţe şi să le arunc în văzduh, să pictez cu mult soare pe toate pânzele imaginare din jurul meu. Să desenez baloane de ciocolată în mâinile tuturor copiilor şi zâmbete de marţipan pe chipurile tuturor bunicilor de pe Pământ.

Astăzi aş fi vrut să scriu o poveste despre Făt-Frumos-cu-Ochii-Negri-ca-Pana-Corbului şi Prinţesa-Gene-Întoarse-pentru-Ochi-Verzi. O poveste din care copiii toţi să înţeleagă prin cuvinte delicate cât este de frumoasă, cât este de plină de viaţă, de acoperitoare, de gingaşă, de vibrantă dragostea.O poveste care să facă în aşa fel încât sufletele tuturor copiilor de pe faţa Pământului să se umple de lumină şi de zâmbet, de pace de negrăit şi linişte de necuprins, de bucurie nesfârşită.
Astăzi aş fi putut să scriu Povestea Poveştilor. Povestea tuturor bunicilor care se ţin de mână pe o bancă din parc şi privesc porumbeii, a tinerilor care plutesc pe aleile oraşelor într-o lume proprie, a părinţilor care îşi simt piepturile pline de gingăşie privind la miracolele-copii.
Astăzi Bucureştiul mi-a dat un gând fericit, sau măcar melancolico-fericit.

Astăzi Bucureştiul mi-a adus aminte de Dragoste.
~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

(Sf. Apostol Pavel - Epistola I către Corinteni)

În lucru...

Povestea aceasta e în lucru - şi, mai important decât atât - are în spatele ei o altă poveste pe care o să o depăn atunci când va veni vremea. E scrisă oricum ca o mulţumire şi o bucurie...

Până atunci, rânduile acestea sunt aici doar pentru a-mi arăta că nu am uitat de acest eu al meu...

"A fost o dată ca niciodată Sfânta Împărăteasa Elena a timpurilor noastre. Împărăteasa aceasta Elena trebuia să ducă o altă luptă, tot o luptă pentru credinţă, dar o luptă a zilelor noastre cu armele cu care oamenii se luptă acum.

Acum demonii şi lucrurile rele se ascund sub cuvinte mari şi sub drepturi şi sub legi. Acum ne luptăm cu Demonul Modei, Balaurul de Discotecă şi cu Împăratul Regatului de Plastilină.

Aşa că, Sf. Împărăteasă Elena şi-a dat seama că este nevoie să facă din nou o vizită, să vină puţin pe aici pe la noi şi să aducă un strop de Credinţă, să reducă la tăcere câţiva demoni fie şi dacă era să facă asta pentru o singură fiinţă...ei bine, să recunoaştem şi pentru încă vreo 10 -15 care erau în jurul acestei fete pe care Sf. Elena s-a hotărât să o salveze.

Numele tinerei era Laura, şi Laura trebuia salvată. Trebuia salvată pentru că era singură şi pentru că greşise, din necugetare şi din multă dragoste acum se upta singură cu toţi oamenii, oameni care fără să ştie s-au lăsat păcăliţi de demoni. Laura avea sabia curajului şi armele purităţii, şi scutul iubirii, dar toate acestea nu îi erau de ajuns în faţa atâtor duşmani.

Văzând toate acestea, Sf. Împărăteasă Elena s-a hotărât să o ajute. Pentru că Laura era pe muchie de cuţit şi lupta era din ce în ce mai crâncenă şi împărăteasa Elena avea drum lung de străbătut s-a gândit să îi trimită acesteia ajutoare. Primul şi cel mai important ajutor a fost să îl roage pe Domnul să îi dea Laurei gândul cel bun: să meargă la Părintele Tănase şi la Provita.
Apoi Domnul a sfătuit-o să îi trimită Laurei în ajutor şi 3 fete bătăioase şi să le dea acestora gândurile cele bune. şi la fel de important ca acestea toate Laura avea nevoie repede-repede şi de un Părinte spiritual, un Duhovnic. Un Părinte acolo pe pământ care să o asculte şi să o îndrume, să îi aducă pacea şi să îi uşureze sufletul.

Cu toate aceste ajutoare trimise către fata noastră, Sf. Împărăteasă Elena a putut începe să îşi pregătească sosirea, să îi instruiască pe cei din armatele de Îngeri cum să îi aşeze mai bine descinderea pe Pământ.

Rând pe rând ajutoarele şi-au dus la îndeplinire rolurile trasate de Cel de Sus, Provita a adăpostit-o pe Laura de balauri şi demoni, Părintele Tănase i-a dat curaj şi arme noi, Părintele Duhovnic a ascultat-o şi a îndrumat-o pe cărarea dificilă dar sigură pentru a ajunge în Împărăţia fără de lupte şi cele 3 Fete Bătăioase i-au fost Laurei prietene dragi, au susţinut-o, au mângâiat-o şi au iubit-o aşa cum au ştiut ele mai bine.

După lupte care s-au desfăşurat pe parcursul a multe luni – mai precis nouă – de data aceasta cu ajutoare destoinice Laura a învins balaurii. De fapt mai bine spus balaurii au plecat din oamenii cu care se purta lupta şi s-au dus departe departe, oamenii s-au întrs la esenţa lor cu adevărat Dumnezeiască şi şi-au dat seama cât greşiseră înainte. Din duşmani înfocaţi oamenii i-au devenit susţinători şi s-au transformat înapoi în Familia Laurei.

Lucrurile fiind acum aşezate după buna cuviinţă, aşa cum trebuia, Sf. Împărăteasă Elena a decis că este tocmai bine să vină în lume şi să o cunoască pe Laura şi să o felicite pentru curajul ei.

...Laura nu ştie exact de ce dar, acum, după 9 luni, fetiţa pe care o ţine în braţe şi pentru care s-a luptat cu toţi balaurii zilelor noastre vrea să o numească Elena.

Împărăteasa Elena e bucuroasă de cunoştinţă şi domneşte asupra supuşilor săi din braţele mamei Laura. Şi, cu ajutorul Domnului va domni până la adânci bătrâneţe alături de viitorii Sfinţi care vor decide să îşi trimită pe meleagurile noastre purtătorii numelor lor."

Povestea lui Dragoş-de-Kozonak

A fost o dată ca niciodată un Dragoş-de-Kozonak. Şi Dragoş, era împăratul aluatului şi al cocăi de prajitură, toata ziua se framânta ca să iasă bucatele cele mai bune. Când i se părea lui că o cocă e necoaptă, sau e nedospită repede-repede începea să se framânte cum să o ajute.

Şi toate prăjiturile, prăjiturelele şi bezelele din regat taaare îl mai iubeau pe Dragoş-de-Kozonak, că era un domnitor grijuliu şi foarte responsabil. Dar, Dragoş-de-Kozonak nu îi credea. I se părea că lucrurile pe lumea asta sunt fie prea crude fie prea coapte. Oricum era clar că ceva lipsea din compoziţie, şi el credea că e vina lui, că într-un fel sau altul uitase să pună ceva în compoziţie. Sau că cineva venise peste noapte şi strecurase pe furiş ceva toxic, ceva nelalocul lui acolo.

Dar, de fapt Dragoş-de-Kozonak nu era încă bine, complet dospit. Doar atât. Trebuia - ca orice kozonak - să fie lăsat peste noapte să se liniştească. Aşa trebuie pentru orice kozonak.

Şi a doua zi urma să vină ingredientul lipsă, bineînţeles, pentru că Gospodina Supremă ştia că orice kozonak, pentru a fi bun de pus la cuptor, trebuie să fie glazurat cu Prinţesa-de-Zahăr şi cu Copilul-Gălbenuş.

Dar cele două ingrediente nu aveau cum să vină mai repede decât scrie în reţetă. Dacă s-ar fi întâmplat asta Dragoş-de-Kozonak ar fi fost komplet şi definitiv distrus.

Aşa că, Gospodina Supremă îl mai lăsa puţin să se liniştească aşa cum îi trebuie aluatului. Şi, deşi Dragoş-de-Kozonak nu ştie încă este deja atât de bun, încât oamenii îl iubesc şi îl aşteaptă cu nerăbdare să fie gata.

Şi pentru că aşa e normal, Kozonacii nu au măsura timpului care trece peste ei şi nu realizează cât bine fac celor din jur; iar Dragoş-de-Kozonak, fiind de felul lui modest, ca orice kozonak de calitate îşi dă seama şi mai puţin. Însă timpul va trece, se va face dimineaţă şi Kozonakul îşi va împlini menirea.

Şi când va fi aproape gata consumat, şi numai firmiturile vor mai rămâne din el...abia atunci nu se va mai frământa pentru ceilalţi şi o clipită, numai una îşi va da seama că şi-a împlinit menirea.