A fost odată ca niciodată un nor de primăvară. Nu știa cum a ajuns pe cer, nici unde merge, ci doar că locul lui e acolo.
Pentr adulții de pe Pământ el era o umbră peste soare, sau poate chiar un semn de ploaie. Copiii îl vedeau ca pe un inorog, ca pe murgul lui Harap Alb sau poate ca pe o zebră căreia i-au fugit dungile în noapte.
Noroc de cei visători. Doar ei recunoșteau că norul e o lume în sine, o lume în care ei pot trăi și unde pot călători liberi spre zările nesfârșite.
Așa se face că norul plutea în continuare liniștit pe cer...pentru că se știa recunoscut în adevărata lui fire. Se bucura și se lumina cu lumina soarelui care îl învăluia încălzindu-l în fiecare zi. Se mângâia astfel și visa în fiecare noapte lângă luna cea limpede.
Doar uneori se întreba...voi deveni vreodată ploaie de vară care să mângîie frunzele de tei?
(3 iunie 2024)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu