Prea mult, deplin, doar puțin

- Cum e să fii prea mult, mă întrebi?
Aș zice că este un simțământ de deplin.
Nici mult, nici puțin.

Aproape complet însă, da.


- Și de aceea ceri atât de mult?
- Tocmai. Că am nevoie de foarte puțin...
  Îți șoptesc.


Asta e taina neștiută de mulți.
Că prea multul, fiind deplin,
Are nevoie de doar un gând, un sărut și o îmbrățișare
...De odihnă de prea mult.

Din când în când.

- Cât de des, mă întrebi?

- Nu des, dar constant, răspund.

- Păi e mult. Cine a mai văzut constanță în ziua de azi?

Plus, nimeni nu are astăzi un stoc atât de mare 

De săruturi, îmbrățișări și gânduri.

Sunt consumate demult.

Se mai găsesc ici-colo,

Fie câte o îmbrățișare,

Fie un zâmbet,

Fie un gând copilăros de vară

...dar rareori în același loc sau cu zăcământ adânc.

- Atunci da,

Poate că "doar puțin"

E prea mult.

Poveste Albastră

 

A fost odată ca niciodată un nor de primăvară. Nu știa cum a ajuns pe cer, nici unde merge, ci doar că locul lui e acolo.

Pentr adulții de pe Pământ el era o umbră peste soare, sau poate chiar un semn de ploaie. Copiii îl vedeau ca pe un inorog, ca pe murgul lui Harap Alb sau poate ca pe o zebră căreia i-au fugit dungile în noapte.

Noroc de cei visători. Doar ei recunoșteau că norul e o lume în sine, o lume în care ei pot trăi și unde pot călători liberi spre zările nesfârșite.

Așa se face că norul plutea în continuare liniștit pe cer...pentru că se știa recunoscut în adevărata lui fire. Se bucura și se lumina cu lumina soarelui care îl învăluia încălzindu-l în fiecare zi. Se mângâia astfel și visa în fiecare noapte lângă luna cea limpede.

Doar uneori se întreba...voi deveni vreodată ploaie de vară care să mângîie frunzele de tei?

(3 iunie 2024)

Bocanci de drum și oglindă

E bine să ai întotdeauna la tine bocanci și oglindă.

Bandaje și ceva medicamente.
Atenție și trezvie.

Vorbesc cu oameni și văd că ei nu văd,
Vorbesc doar cu cineva din afara lor.

Uneori nici eu nu mă văd.
Alteroi m-aș vedea dar aleg să mă ignor,
Și apoi tot eu vin certându-mă că am lipsit.

Oamenii nu se văd nici pe ei de cele mai multe ori,
Nu se văd nici măcare pe ei când erau mici,
Și nu vor să își amintească.
Viața e mai ușor de trăit fără vedere.

Dar viața fără vedere e moarte.
Și deși nu trebuie să te uiți doar la tine, ca să nu cazi pe drum într-o groapă,
E recomandat să te simți pe tine pe interior.

Pentru că altfel poate deja ai căzut în gropi
Și ai răni,
Și vei muri sângerând,

Și ai fi putut evita asta, dacă te simțeai pe tine însuți.
Te-ai fi bandajat de câte ori sângerai,
Învățai care sunt plantele otrăvitoare,
Și urzicile care te urzică pe picioare.
Ai fi încălțat cizme de gumă când era noroi,
Și parazăpezi și bocanci de iarnă pe omăt.

Și ai fi ajuns la capăt mai întreg
Și ceva mai înțelept,
Trecând totuși prin tot ceea ce ai de trecut
Fără frică, dar și fără răni de moarte înainte de moarte.

De aceea e bine să ai tot timpul la tine
bocanci de drum, ochii și o oglindă.

(21 aprilie 2024)

Binele

 ”Dorirea binelui este înnăscută omului. [..]

Înainte de a trece la căutarea binelui, este necesar să notăm câteva considerații generale asupra lui. Binele nu trebuie căutat ca idee, pentru că nu poate fi idee; trebuie căutat ca realitate, căci doar ca realitate poate fi în legătură cu omul și cu viața lui. Mai mult, binele nu trebuie căutat în afara - sau cel puțin doar în afara - lumii. Pentru că de s-ar afla doar în afara lumii, i-ar fi innacesibil și nefolositor. În cazul acesta lumea nu l-ar putea simți și trăi. Prin urmare, binele trebuie să se afle înăuntrul lumii, dar și înlăuntrul omului. Fiindcă de s-ar afla doar înlăuntrul lumii - nu și înlăuntrul omului - nu ar putea fi cu adevărat bine. În acest caz i-ar duce pe oameni la căutări egoiste, individuale, provocând conflicte și antagonisme între aceștia. Astfel că binele însuși ar deveni cauza propriei lui contestări. Deci, pentru a fi bine, trebuie să fie accesibil omului. În sfârșit, trebuie să fie deopotrivă accesibil tuturor oamenilor, și aceasta astfel încât părtășia lor de el să nu creeze probleme relațiilor dintre ei, ci să devină izvor al legăturii lor întrelaolaltă și al înlăturării cauzelor ce îi separă.”

(Georgios Mantzaridis)

Simultan

 

Love me like you do

De fapt nimeni nu zice sau crede asta. În realitate e mai degrabă - ”love me like I want”.

Ultimele luni mi-au arătat că de fapt fiecare ne dorim să fim iubiți într-un anumit fel și cel mai adesea foarte prompt, celălalt să lase baltă orice făcea și să fie 100% prezent și implicat cu noi. Pentru că altfel concluzionăm că nu suntem de fapt iubiți. Poate e un comportament pe care îl păstrăm de când eram bebeluși - aud asta des la prietenele mele, toate cu copii de maxim 2 ani. Îmi povestesc cum cei mici încep să plângă din senin și o țin așa mârâind neîncetat uneori și câteva ore, fără să se liniștească.

Așa facem și noi ca adulți. Sunăm, scriem, sau spunem ceva unui prieten și așteptăm deplină dedicare și dacă se poate maximă citire a gândurilor și dorințelor. Faceum uneori tantrumuri de adulți, zicând o vorbă grea și atât de apropiată de adevăr încât celălalt o reține ani buni.

Surprinzător este că la rândul nostru, când e să îi iubim pe ceilalți ni se pare firesc să o facem exprimându-ne așa cum ne este nouă natural. Ne dorim ca celălalt să înțeleagă că forma noastră de iubire este să fim prezenți sufletește de exemplu, și nu să le facem cumpărăturile sau să ne jertfim o seară liberă pentru a le face un serviciu. Sau că afecțiunea noastră arată ca un simplu ”ce mai faci” și nu ca ”îmi pare rău că treci prin aceste greutăți, și să știi că poți conta pe mine”.

Viața ne pune deseori în contexte în care limita capacității noastre de iubire se întâlnește fix cu limita nevoii extreme a celuilalt de a fi iubit într-un anumit fel. Sunt momente în care se fac răni și în care suntem agresori inconștienți. 

Probabil semnul iubirii profunde și al creșterii sufletești este să găsești de fiecare dată calea să te întorci către celălalt, să te întâlnești din nou cu el, și sufletele voastre să se îmbrățișeze din nou. Fie că ești cel căruia îi sângerează rana, fie că ești cel care ține arma cu care s-a făcut rana.

...presupun că aici intervine Dumnezeu și vindecă. Probabil noi singuri ne-am adânci din ce în ce mai mult în prăpastie dacă El nu ar veni să vindece...așa cum se întâmplă în multe familii și prietenii distruse pe viață.

…primăvară…

Sper ca niciodată să nu pierd dragul de aceste rugăciuni de început de post…

Ziua trecând, mulțumesc Ție, Doamne; seara, rogu-mă, cu noaptea, fără de păcat dăruiește-o mie, Mântuitorule, și mă mântuiește.

Ziua trecând, slăvescu-Te pe Tine, Stăpâne; seara, rogu-mă, cu noaptea, fără de sminteală dăruiește-o mie, Mântuitorule, și mă mântuiește.

Ziua trecând, cu cântare Te slăvesc pe tine, Sfinte; seara, rogu-mă, cu noaptea, fără de bântuială dăruiește-o mie, Mântuitorule, și mă mântuiește.

Doamne, de n-am avea pe sfinții Tăi rugători și bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni, Mântuitorule, a te lăuda pe Tine, pe Care Te binecuvintează neîncetat îngerii... Știutorul inimilor, iartă sufletele noastre. 

Multe sunt mulțimile greșealelor mele, Născătoare de Dumnezeu. La tine am scăpat, curată, mântuire trbuindu-mi. Cercetează neputinciosul meu suflet și te roagă Fiului tău și Dumnezeului nostru să-mi dăruiască iertare de relele ce am făcut, ceea ce ești una binecuvântată. 

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vieții mele, nu mă lăsa pe mine. Ajutorului omenesc nu mă încredința, ci singură mă sprijinește și mă miluiește. 

Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzește-mă sub acoperământul Tău.

Etalon

Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? (Corinteni I, 5.12)

Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi (Luca, 6.36)

Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii (Iacov, 2.13)

De multe ori după ce am gândit insistent că nu e bine ce face cineva - de obicei prieteni sau cunoștințe destul de apropiate - cam tot de atâtea ori legile duhovnicești nescrise m-au pus în aceeași situație, sau eventual într-una mult mai “de judecat” decât cea catalogată de mine. Un fel de versiune enhanced a greșelii :). Și atunci...da, mi-am și primit răsplata și înțelegerea că nu e bine să judeci (din nou și din nou...dar cap prostuț)...dar cumva și o cunoaștere mai adâncă a ce ar putea fi de fapt în inima și în gândul cuiva din situația respectivă.

E foarte interesant cum este o diferență de la cer la pământ între a ști ceva rațional - în cap - și a ști ceva experiențial - pentru că ai trăit situația respectivă. Cunoașterea lucrurilor din interior “sticks” - adică o reții mai mult și te transformă ca om cred. Până și gânditorii de business au ajuns să dea sfaturi de tipul ăsta :). Unul dintre cei preferați de mine, Marshall Goldsmith, spune de altfel că atunci când urmează ceva nou de făcut să nu te blochezi prea mult în a încerca să înțelegi de ce și cum să faci la modul teoretic, ci să te apuci să faci, pentru că abia atunci vei înțelege.

Cunoașterea de pe interior a situațiilor de judecat m-a adus aproape de fiecare dată la înțelesuri care mă înduioșează:

• neputința de a te opri (cam cum nu reușim să ne lăsam de cafea, țigări, obiceiuri defectuoase...) deși știi rațional că nu e bine. Te vezi făcând iar și iar același lucru.
• un alt sentiment - unul pozitiv, frumos și mult mai puternic - care umbrește orice altă conștientizare a realității. O acoperă atât de mult încât nu o vezi.
• grija pentru o persoană iubită pentru care faci acele gesturi rele. Cam cum sunt părinții foarte săraci care fură pentru a da mâncare copiilor. Dar și gestul foarte mic de a spune o minciună ca să nu superi, sau de a administra lucrurile într-un fel la serviciu pentru a proteja pe vreun coleg pe care îl prețuiești.
• pur și simplu lipsa de înțelegere corectă a realității. Uneori oamenii au maturitate/cunoștințe/înțelepciune insuficiente sau greșite. Și de aceea distorsionează realitatea, o evaluează greșit și astfel faptele lor li se par bune/corecte sau justificabile. Aceștia sunt și cei care insistă cel mai mult în greșeala lor și nu îi poți convinge de altceva. Mi s-a întâmplat de câteva ori bune să realizez peste ani cât de mult am greșit într-un anume context...

...și poate or mai fi și alte motive, dar eu astea le-am descoperit până acum.

Și atunci îmi reamintesc că, da, nu e bine să judec. Din nou și din nou.

M-am întrebat azi cum de sfinții au ajuns la măsura de a nu judeca pe ceilalți, la smerenie. Că doar nu se poate să trăiești toate situațiile posibile din viețile oamenilor :) și astfel să ajungi la înțelegere. Și cred că există 2 răspunsuri oarecum legate...1. prin Duhul Sfânt - deci doar Dumnezeu îți poate deschide această înțelegere - și 2. prin rugăciune - voința ta și dorul de a te apropia și a te împărtăși de Dumnezeu și a te asemăna cu El.

Cred că la sfințenie slabe șanse să ajung :), dar am să încerc din nou și din nou să îmi tot reamintesc cuvântul Sf. Paisie Aghioritul despre a nu judeca: “încearcă să îi găsești tot timpul celuilalt circumstanțe atenuante”. Și astfel să dobândesc mai multă înțelegere, milă și iertare...altfel, riscul este să ne rănim destul de tare până la sfârșitul vieții.

Sper că Dumnezeu aplică cu noi mai mult bunătatea decât dreptatea...pentru că altfel nu am avea scăpare. Așa cum ne îndeamnă și pe noi în multe-multe locuri din Evanghelie, din care am selectat doar trei...

Înțeles

În mijlocul a orice e și marginea,
În marginea a orice e începutul,

În începutul a orice e continuarea,

În continuarea a orice e zborul

În orice zbor e marginea, mijlocul, continuarea.

Orice e ceva,

Ceva nu e nimic

Ceva are margine, mijloc, continuare.

Ceva zboară

Repetare

Când am deschis ochii, mă aflam
în acest trup pe care îl vezi
și vinovat de felul lui eram,
cum vinovate-s frunzele că-s verzi.
Și deodată am început să știu
mersul luminii și al strigării
și să simt pomii toți, pe viu,
și curba dureroasă-a zării.

Să urlu sfâșiat de păsări repezi, 

să ard lovit de-un meteor,

s-adorm pe gâturi lungi de lebezi,

și de lopeți de bărci, izbit, să mor.

O, fiece silabă mi-e colț de elefant,

cu fildeșu-n amiază răsucit,

și fiece privire delirant

se recompune-n literele reci, de mit.

                  (Destin - Nichita Stănescu)

Despre multe nu-i nimic,

Despre toate e un pic

Despre cântec spun tăcere

Despre ochi că nu-i vedere.

Despre mare că e mic,

Despre tare, că-i un pic,

Despre-adânc că-i suprafață,

Despre plâns că-i râsu-n viață.

Primăvară, primăvară,

Rimă n-am când vii tu iară

Am durere, am dulceață,

Și un dor întins pe ață.

Oameni cu povești în ei

Eu cred că noi toți viețuim cu niște povești în noi. În exterior este învelișul de carne, hainele, vorbele, gesturile.

Dar înăuntru e un întreg univers...în aceeași măsură infinit cum este și universul care ne cuprinde pe toți. Doar că universul interior se duce înăuntru, tot mai înăuntru către adânc...

Universul din unii oameni este încă netocmit, ca o gaură neagră sau ca un abis în care soarele încă nu arde și totul e nemișcat și de neînțeles. Nu e viață, însă e liniște. 

În alții atmosfera e toxică, sunt planete, însă nu se poate respira...nu se poate trăi. Nu a pus Dumnezeu catalizatorul ca tot ce este toxic să se transforme în oxigen, să apară viața...

În alții găsești chiar câte o cale lactee frumoasă, privești uimit la stele...călătorești cu nava spațială și te minunezi. Nu poți însă ateriza pe un pământ și scoate costumul de astronaut...

Și da - există și cei în care soarele luminează, pământul este plin de viață, oceanele împodobesc scoarța, cerul este senin și cu câte un nor răzleț și foarte frumos pe întinsul său. În universul acesta te duci să te odihnești, să respiri și să îți revii atunci când îți e greu...

Oamenii mai sunt și ca niște scrieri...au în ei povești.  

Unii au povești ca scrierile lui Eliade...cu planuri suprapuse care se intersectează uneori, cu ființe fantastice și înțelesuri duble, cu mister dincolo de ceea ce pare într-un anumit fel.

Alții au povești senine pentru copii mici, cu prințese, cu lumină și întâmplări clare care duc la un deznodământ firesc.

Am întâlnit și oameni care au în ei o înlănțuire de povești dureroase, întunecate, cu multă tristețe și care merg din ce în ce mai adânc într-o ceață de nedescris și fără sfârșit...

Și mai sunt și cei în care acțiunea este ca într-un roman de Marin Preda - cumva realistă, ancorată în concret, cu acțiuni foarte conectate la lumea din jurul nostru și cu personaje clar definite și raționale.

Uneori, în oameni poveștile se amestecă - trec din planul lui Preda în cel al lui Eliade, se întâmplă crime de suflet ca și cum ar fi în Agatha Cristie, dar au și zone de povești cu zâne sau scrieri de Ion Creangă. În unele zile inima lor e ca scoasă din Eminescu și alteori ca scoasă dintr-un cântec scris de Eminem...Și uită care e deznodământul pe care și-l doresc.

Ne întâlnim zi de zi oameni-povești, oameni-univers...și universurile noastre se intersectează într-o stea, într-un personaj aflat în același peisaj...și vor fi pentru totdeauna intersectate în acel punct. Alteori poveștile, universurile...se întrepătrund din ce în ce mai mult și rămân așa pentru restul vieții...

Să fii sau să devii

Cred că ieri m-am răzgândit cu privire la scopul vieții noastre pe Pământ. Știu veți râde...nu e ca și cum eu definesc scopul vieții sau dețin adevărurile absolute...cu toate acestea am simțit acest gând ca pe o iluminare în suflet. Și toată ziua de ieri am plutit puțin pe deasupra ca pe un nor.

În acest moment al vieții mele, deși trec printr-o creștere foarte intensă - intelectuală cel puțin :) - cred că noi, pe Pământ, trebuie în primul rând să fim. Nu în primul rând să devenim, așa cum scriam aici.

Să fim împreună cu oamenii și...da...cu El. Să rămânem cu inima deschisă către El și ei. Să fim atenți la El și la ei...ca în parabola cu Marta și Maria, în care știm că Maria ” și-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea”.

Veți spune poate că am vorbit despre același lucru acum 2-3 postări, în Being you (be-do-be-do). Dar nu. Acolo vorbim despre dinamica de zi cu zi a vieții, iar aici despre poziția noastră existențială în viață...

Nu știu încă să expllic pe deplin acest gând care e mai mult un fel de simțământ...dar ieri s-a schimbat ceva adânc în mine. Ceva foarte mic și totodată foarte mare. :)

Somnul și trezia

Fiindcă nici eu nu-nțelegeam nimic
și nici tu
am crezut că suntem de-o seamă.

Ne-am mărturisit unul altuia

cel mai tainic secret, -

acela că existăm...

Dar era noapte, și, vai, dimineața,

cumplită vedere,

m-am trezit cu tâmpla pe tine

galbenule, snopule, grâule.

Și m-am gândit - Doamne,

ce fel de pâine voi mai fi fiind 

și eu,

și pentru cine?

(Nichita Stănescu)

Suflete oglindă

Mai demult am auzit o tâlcuire a creării Evei care mi-a plăcut mult. Se spune că la crearea Evei, după ce a văzut-o, Adam a exclamat ”uite, Adama”(în aramaică ar fi fost varianta la feminin a numelui său)...adică ”uite sunt eu”. Deci în facerea cea dintâi cei doi - el și ea - au fost făcuți de Dumnezeu unul pe măsura celuilalt. Cum a spus un prieten...”de același calibru”. :) 

Totodată, gânditorii din ziua de astăzi spun că nu există nimeni care să te înțeleagă cu adevărat. Că nimeni nu poate vedea sufletul tău pe interior decât tu. Și de aceea oamenii sunt atât de singuri...pentru că ei continuă să își dorească sa fie văzuți, însă asta nu se întâmplă. Teoria merge mai departe și spune că inteligența artificială va avea această capacitate: de a te oglindi. Nu va avea și conștiință, dar suprinzător, tocmai de aceea va fi capabilă să îți citească dorințele și să prezică ce vei avea nevoie...Pentru că nu va avea propriile așteptări de la tine, ci doar le va împlini pe ale tale.

Mai este cineva care însă te știe pe deplin în afară de tine, cu toate umbrele și căderile sufletului tău: Dumnezeu. El știe inima omului, și în El, cu El, nu ești niciodată neînțeles. Cei care au vorbit măcar o clipă în șoaptă cu El, au simțit asta.

...Și, eu cred că în iubire, pentru că lucrează Dumnezeu, El pune în inima celui ce iubește puțin din această intuiție. Cel ce iubește vede mai mult în inima ta decât spui, uneori mai mult și decât îți poți da tu seama. Și, pentru că te iubește...nu doar vede ci și simte  tristețile tale, bucuriile tale ... întrebările ... răspunsurile ... cautările...

Și uitându-se poate exclama: ”uite, sunt eu!”. Pentru că sufletul celuilalt este puțin sufletul tău și sufletul tău este puțin sufletul celuilalt. Vă oglindiți unul în celălalt. Sunteți suflete oglindă.

Carla Bruni - Le toi du moi

Being you

 Cred că cel mai greu într-un mediu nou este să rămâi ”tu”. 

Nu ”tu” în sensul de static și neschimbabil...asta nu e bine pentru că înseamnă că ne-am oprit din crescut...iar asta e aproape final...moarte. Și a fi viu e de căpătâi.

”Tu”, în sensul de a nu deveni ce vor ceilalți, sau a face lucruri pentru că ”dă bine”, sau a face uneori lucruri în care nu crezi din teama să nu fii judecat.

Pare la prima vedere o alegere evidentă...însă schimbarea nu se petrece brusc astfel încât să te poți împotrivi. Ci încet. Știți cum făceam experimentele la școală și ni se explica la biologie că dacă pui o broască într-o oală cu apă și încălzești apa, broasca va fierbe și nu va sări din oală? Mie mi-a rămas asta întipărit în minte...

Așa cred că se petrece și transformarea lui ”tu” în alt ”tu”. Încet, pas cu pas, prin mici fapte sau decizii care te îndepărtează de cine ești. Și într-o zi ajungi într-un punct în care nu îți mai amintești care era rădăcina. Ești în derivă și trăiești destul de plat...Partea interesantă este că în momentul în care ”tu” nu mai ești ”tu” și devii ”ceilalți”, mediul în care ești percepe cumva asta și devii cantitate neglijabilă, trecut cu vederea, neimportant.

Dar este și celălalt fel, cel viu, în care ne transformăm. Cel în care schimbarea vine pentru că ai reflectat și ai găsit în adâncul tău o nouă înțelegere despre tine și despre viață...și ai decis să acționezi altfel decât de obicei, pentru că ai căpătat această nouă înțelepciune. 

Cred și îmi doresc acest fel de schimbare...este ”growing up”. De aceea, când eram mică aveam această expresie ”cu ceea ce simt, înțeleg și gândesc acum, nu sunt/sunt de acord. Dacă peste câțiva ani voi zice altfel..nu știu”.

Soluția? De curând un coleg a postat un meme care zicea ”Do be do be do be do”...e și o recomandare a unui coach cu care am făcut un curs acum câțiva ani :). Pe scurt ea zice să trăim făcând lucrurile, dar din când în când să ne oprim să reflectăm asupra a ceea ce facem..și astfel nu ne vom pierde pe noi înșine și nici nu vom înceta să creștem.

Vară

Cerul senin luminează în mine alb-continuu,
Umbra uscată a pomilor de pe marginea drumului mă păzeşte de prea-plinul de raze din suflet.
Ciocârliile sunt în infinitul azurului nevăzute şi trilurile lor îmi inundă privirea,
Degetele fierbinți ale gândului ciupesc o coardă de nor întinsă-pulsând.
Răspund cu o undă baritonală de val înspumat ciocârliilor: fâl-fâl-val-val..mi-am luat zborul din undele sufletului meu.

Adio!

Passo doble la desen

Mai întâi se înfloresc lalelele,
Apoi se înnoptează albastrul,
Albul se înmugurește cu răbdare.
La final se aprigă mândra.

Jazz-mat. Am zis.

(plagiat dupa Stanescu  )

Întregire

Sufletul meu se întinde, tinde...tinde, atât de mult s-ar extinde până la a cuprinde noaptea și norii și tot văzduhul...
Și nările mele ar inspira toată primăvara și toate florile de nu-mă-uita...
Și ochii ar vedea toată adâncimea nopții, și conștiința mea ar avea toată trezvia...

Poate că în mine viețuiește o pasăre.

Aproape Bacoviană...

Bate vântul frunzele
Vântură gândurile
Bate vântul crengile
Amestecă genele
Șuieră rafalele
Se rup zăgazurile...

Frumos și greu

Ultimele mele veniri acasă au fost din ce în ce mai grele. De unde Iașiul a fost pâna acum ceva vreme oaza mea de liniște, începând din vacanța de Crăciun are un dar nemaipomenit de a-mi accentua singurătatea.

De Crăciun am realizat prima dată, adânc, faptul ca deși sunt fiica părinților mei – viața lor curge zi de zi fără mine – eu nu sunt parte a acestei vieți. Nu mă regăsesc. Asemenea, Adi e fratele meu – însă are familia lui – eu nu sunt parte a acestei familii. Foștii mei colegi din liceu și din facultate îmi sunt în continuare cunoscuți – însă eu nu sunt parte din aceste prietenii.

Cu cât stau mai mult, cu atât văd viața din jurul meu și lipsa mea din curgerea ei și simt în coșul pieptului un gol. Eu în Iași mă simt mai tot timpul a nimănui.

Singure străzile, Golia, Cetățuia și norii mă mai recunosc. Și atunci când nu mai rezist, asta fac: fug cu ochii în nori și cu pașii pe drumuri până găsesc un colț care să mă știe și în care să fiu acasă, să pot fi eu.

Când vin în Iași parcă văd viața trăindu-se și pe mine privind din afara ei.

Și totuși e atât de frumos...

”Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
şi sus
înverzia iarba.

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.”

(Nichita Stănescu)

Cautare

Doamne,
umple Tu
Golul din inima mea,
dorul din firea mea,
gândul de sub tâmpla mea...