Într-o nu ştiu care seară, Într-o nu ştiu care vară...Într-o nu ştiu care casă...

Am stat.

Am stat într-o casă la etajul trei şi jumătate, cu balconul spre o curte interioară secretă a Bucureştiului, într-o cameră cu doi pereţi galbeni şi doi verzi, un geam cât o jumătate de perete, două uşi şi un şevalet. Balconul nostru era mai mult un fel de terasă îngustă cu un fotoliu-elefant pe care în ultima săptămână stătea hanoracul meu „şobo”.
Dimineaţa la 6 ne trezeau porumbeii pe care îi hrănea vecinul nostru din dreapta şi de curând se mutase în pomul din fereastră un porumbel alb şi mofturos care nu stătea niciodată să îl fotografiez.

În casa aceasta m-am pierdut, m-am găsit, m-am plâns şi m-am bucurat, m-am descompus şi recompus sufleteşte, m-am certat, m-am împăcat, am învinovăţit şi m-am simţit vinovată, am greşit şi m-am corectat, am fost laşă şi am fost curajoasă, am obosit îngrozitor sufleteşte şi tot aici m-am odihnit.

În casa aceasta mi-am concretizat principii de viaţă, le-am încălcat şi le-am repus în drepturi înţelegând cu adevărat ce înseamnă sa acţionezi împotriva ta.

În casa aceasta mi-am pictat prima lucrare cu sufletul, am scris primele rânduri, mi-am făcut primul plan de viaţă, am spus prima rugăciune din oraşul acesta.

În timpul în care trăiam în casa aceasta am împlinit un sfert de secol, şi am crescut – cred eu – cu adevărat până la măsura unui sfert de secol.

În timpul în care am trăit în casa aceasta am iubit, m-am dezîndrăgostit, m-am vindecat şi m-am îndrăgostit din nou. În casa aceasta am pierdut unul – doi Prieteni, am fost găsită de o Soră şi m-a aflat un Părinte.

În „casa aceasta a mea de Mircea Eliade” am trăit.

Am trăit.