miercuri, 1 septembrie 2010
I believe in aristrocracy, though
"I believe in aristocracy, though - if that is the right word, and if a democrat may use it. Not an aristocracy of power, based upon rank and influence, but an aristocracy of the sensitive, the considerate and the plucky. Its members are to be found in all nations and classes, and all through the ages, and there is a secreat understanding between them when they meet. They represent the true human tradition, the one permanent victory of our queer race over cruelty and chaos. Thousands of them perish in obscurity, a few are great names. They are sensitive for others as well as themselves, they are considerate without being fussy, their pluck is not swankiness but power to endure, and they can take a joke." — E.M. Forster (Two Cheers for Democracy)
marți, 6 iulie 2010
Tăcerile din piept
Zilele acestea am ”realizat” un lucru. În fine, în ultima vreme am mai „realizat” eu și altele, dar acest gând mi se tot întoarce. Poate l-am citit undeva, mai demult, și aceasta este doar o aprofundare...oricum ar fi, rezonează în mine:
Să poți să suferi discret, galant, aș spune să suferi în șoaptă, ca și cum te-ai strădui să nu trezești din somn un copil. Să te doară tainic și blând, cu zâmbete ascunse în tăceri, să ții în ochi doar o undă de melancolie și o pace să te înconjoare. Chiar de te doare tare, adânc, precum o rană facută de o țepușă ce s-a adâncit în ființa și în sufletul tău – totuși, la granița pielii aceasta să nu fie cu mult mai mult decât un punct. Să fii demn, nobil în suferința ta – oricum suferi, prin urmare de ce să ”te impui” asupra altora cu durerile tale încărcându-i și pe ei. Deseori, dezvăluind durerea ta și gândurile născute din suferință de nenumărate ori și nenumărator oameni...descoperi...descoperi că durerea își pierde taina, adâncimea. Durerea nu mai curăță. Durerea nu mai aduce înțelegere și sens.
În ziua de astăzi durerile noastre sunt vocale, țipă, le vedem la televizor, le tragedizăm și le telenovelizăm, le vulgarizăm. Ne place parcă să ne exhibăm rănile, să ne urcăm pe grămada de gunoi și să ni le prezentăm una câte una spre analiza trecătorilor. Femeilor le curge rimmelul între șiruri de lacrimi, bărbații beau până cad sub masă și totul e înecat în lumină de reflectoare. Să se știe că suferim, să fie show, să creăm tămbălău și bâlci. În ziua de astăzi durerile trebuie știute și compătimite, nu trebuie trăite în adâncimea lor...
...Prefer...prefer totuși... tăcerile din piept.
Tăcerile din piept {link}
Aş vrea să fiu aşa uşor
Să poţi să mă respiri fără să ştii,
Să nu mai ies din trupul tău
Decît atunci cînd trupul tău nu va mai fi.
Îmi spui că se întîmplă des,
Iar eu te cred - nimic nu e perfect -
Şi-atunci vorbesc prea mult
S-ascund aşa tăcerile din piept...
Tu vrei să joci fără să rişti
Şi să cîştigi război după război,
Nu-ţi pasă cîţi soldaţi omori,
Nu-ţi pasă că soldaţii sîntem noi...
Tu rîzi cu rîsul tău frontal
Şi-aş renunţa dacă aş fi deştept:
Am răni mai reci decît zăpada,
Mai reci decît tăcerile din piept.
N-am stat şi nu m-am tîrguit,
Ba chiar am oferit mereu mai mult,
Deşi chiar tu m-ai prevenit,
Am refuzat, refuz şi-acum s-ascult.
Şi-apoi, să ştii, e-aşa plăcut
Şi merită oricît să stau s-aştept
În miezul zilei să-ţi aşezi
Tu fruntea pe tăcerile din piept...
Să poți să suferi discret, galant, aș spune să suferi în șoaptă, ca și cum te-ai strădui să nu trezești din somn un copil. Să te doară tainic și blând, cu zâmbete ascunse în tăceri, să ții în ochi doar o undă de melancolie și o pace să te înconjoare. Chiar de te doare tare, adânc, precum o rană facută de o țepușă ce s-a adâncit în ființa și în sufletul tău – totuși, la granița pielii aceasta să nu fie cu mult mai mult decât un punct. Să fii demn, nobil în suferința ta – oricum suferi, prin urmare de ce să ”te impui” asupra altora cu durerile tale încărcându-i și pe ei. Deseori, dezvăluind durerea ta și gândurile născute din suferință de nenumărate ori și nenumărator oameni...descoperi...descoperi că durerea își pierde taina, adâncimea. Durerea nu mai curăță. Durerea nu mai aduce înțelegere și sens.
În ziua de astăzi durerile noastre sunt vocale, țipă, le vedem la televizor, le tragedizăm și le telenovelizăm, le vulgarizăm. Ne place parcă să ne exhibăm rănile, să ne urcăm pe grămada de gunoi și să ni le prezentăm una câte una spre analiza trecătorilor. Femeilor le curge rimmelul între șiruri de lacrimi, bărbații beau până cad sub masă și totul e înecat în lumină de reflectoare. Să se știe că suferim, să fie show, să creăm tămbălău și bâlci. În ziua de astăzi durerile trebuie știute și compătimite, nu trebuie trăite în adâncimea lor...
...Prefer...prefer totuși... tăcerile din piept.
Tăcerile din piept {link}
Aş vrea să fiu aşa uşor
Să poţi să mă respiri fără să ştii,
Să nu mai ies din trupul tău
Decît atunci cînd trupul tău nu va mai fi.
Îmi spui că se întîmplă des,
Iar eu te cred - nimic nu e perfect -
Şi-atunci vorbesc prea mult
S-ascund aşa tăcerile din piept...
Tu vrei să joci fără să rişti
Şi să cîştigi război după război,
Nu-ţi pasă cîţi soldaţi omori,
Nu-ţi pasă că soldaţii sîntem noi...
Tu rîzi cu rîsul tău frontal
Şi-aş renunţa dacă aş fi deştept:
Am răni mai reci decît zăpada,
Mai reci decît tăcerile din piept.
N-am stat şi nu m-am tîrguit,
Ba chiar am oferit mereu mai mult,
Deşi chiar tu m-ai prevenit,
Am refuzat, refuz şi-acum s-ascult.
Şi-apoi, să ştii, e-aşa plăcut
Şi merită oricît să stau s-aştept
În miezul zilei să-ţi aşezi
Tu fruntea pe tăcerile din piept...
(Alexandru Andrieș)
sâmbătă, 19 iunie 2010
Păi da...
Păi da, cum să spun. Cred că mai întâi se salută: deci, bun găsit, pentru că de multă vreme nu ne-am mai văzut. Am tot cântărit dacă să reîncep să scriu, sau mai bine să fac alta pagină, sau mai bine să nu mai scriu deloc vreodată, dar iată-mă-s. N-am să vă promit că voi scrie constant, că voi înnoi pagina, n-am să ma disculp prea mult, dar am să încerc să reînnod firul de unde a rămas.
M-am obișnuit deja cu propria-mi formulă, și cred în continuare în ea :): ”sunt sigură că cineva, undeva deja a gândit, a spus, a scris aceleași lucruri pe care urmează să vi le împărtășesc și eu acum”. Dar iată că lucurile acestea așa s-au copt în interiorul meu, au crescut de așa manieră, încât simt nevoia să le împărtășesc.
M-am obișnuit deja cu propria-mi formulă, și cred în continuare în ea :): ”sunt sigură că cineva, undeva deja a gândit, a spus, a scris aceleași lucruri pe care urmează să vi le împărtășesc și eu acum”. Dar iată că lucurile acestea așa s-au copt în interiorul meu, au crescut de așa manieră, încât simt nevoia să le împărtășesc.
vineri, 11 septembrie 2009
Libertate si ascultare
Multă multă vreme a trecut de când nu v-am mai scris. O vreme a trecut tăcând, o altă vreme ascultând şi o alta pur şi simplu pentru că nu am mai reuşit să mă adun pentru a conversa cu voi. Toată această vreme adunată face ca deocamdată să nu îndrăznesc a vă împărtăşi ce este în interiorul meu - cuvintele se sfiesc să se arate deşi unele noi înţelegeri s-au cristalizat în mine.
De aceea, deocamdată, va scriu câteva rânduri în care mă regăsesc:
"[...] Omul a fost gândit şi făcut de Dumnezeu în deplină libertate şi i s-au pus înainte toate condiţiile pentru a-şi împlini şi trăi libertatea. Libertatea este darul minunat pe care l-a făcut Dumnezeu omului. Poate că prin nimic altceva Dumnezeu n-ar fi putut să-Şi arate dragostea pe care ne-o poartă decât prin faptul că ne-a dăruit deplina libertate de gândire şi de acţiune.
Prin nimic altceva nu putem ilustra dragostea decât prin încrederea pe care o acordăm celui pe care îl iubim. Şi această încredere i-o arătăm atunci când îi oferim deplina libertate.
[...]Această sete de libertate intră în contradicţie aparentă cu ascultarea care ni se cere, oarecum, atunci când începem viaţa noastră duhovnicească. [...] Dar oare omul nu a fost înzestrat de la bun început cu destulă înţelepciune şi destulă cunoaştere pentru a-şi putea trăi condiţia sa şi relaţia cu Dumnezeul şi Ziditorul său, fără a fi nevoie nevoie de alţi intermediari? Sigur că da!
Însă omul şi-a încălcat această putere, a pierdut legătura cu Ziditorul său, pierzându-şi totodată şi armonia şi integritatea interioară. Astăzi, omul, pe bună dreptate, poate să-şi spună, aşa cum şi noi la rândul nostru ne-am spus adesea: "Nu ştiu ce să fac, nu mă mai înţeleg, nu ştiu de unde mi-au venit aceste gânduri, nu ştiu de ce am făcut cutare sau cutare lucru."
Omul, în complexitatea sa, are momente în care se simte depăşit de sine însuşi. Sfântul Grigore de Nyssa afirmă că acesta este argumentul cel mai grăitor că noi avem origine divină, că suntem infiniţi şi de necuprins în puterea gândirii noastre. Ne vin gânduri despre care spunem că nu ne-au mai venit niciodată, trăim stări şi avem simţăminte pe care nu le-am mai avut, ni se întâmplă să simţim lucruri şi realităţi în faţa cărora ne simţim neputincioşi. Pentru că mintea noastră şi toate valorile noastre, cu care suntem obişnuiţi să operăm şi prin care judecăm lumea şi lucrurile, pot deveni dintr-o dată neputincioase în faţa unor experienţe noi care ne sunt date să le trăim.
Dar această nedumerire şi dezorientare reprezintă, de fapt, un pas avansat pe calea cunoaşterii. Lucru pe care l-a simţit şi Socrate când a zis: "Eu ştiu că nu ştiu nimic!". Acesta este momentul crucial în care omul, iluminat de propria experienţă, îşi dă seama că are nevoie de un barometru al gândirii şi al acţiunilor sale, cu alte cuvinte de o călăuză, care poate fi un alt om, pe care îl recunoaşte a fi mai experimentat sau, în cel mai rău caz, o sumă de principii de viaţă verificate de predecesori. Această alegere, oricare ar fi, este şi ea un act al libertăţii. [...]"
("Singuri în faţa libertăţii" - Savatie Baştovoi)
De aceea, deocamdată, va scriu câteva rânduri în care mă regăsesc:
"[...] Omul a fost gândit şi făcut de Dumnezeu în deplină libertate şi i s-au pus înainte toate condiţiile pentru a-şi împlini şi trăi libertatea. Libertatea este darul minunat pe care l-a făcut Dumnezeu omului. Poate că prin nimic altceva Dumnezeu n-ar fi putut să-Şi arate dragostea pe care ne-o poartă decât prin faptul că ne-a dăruit deplina libertate de gândire şi de acţiune.
Prin nimic altceva nu putem ilustra dragostea decât prin încrederea pe care o acordăm celui pe care îl iubim. Şi această încredere i-o arătăm atunci când îi oferim deplina libertate.
[...]Această sete de libertate intră în contradicţie aparentă cu ascultarea care ni se cere, oarecum, atunci când începem viaţa noastră duhovnicească. [...] Dar oare omul nu a fost înzestrat de la bun început cu destulă înţelepciune şi destulă cunoaştere pentru a-şi putea trăi condiţia sa şi relaţia cu Dumnezeul şi Ziditorul său, fără a fi nevoie nevoie de alţi intermediari? Sigur că da!
Însă omul şi-a încălcat această putere, a pierdut legătura cu Ziditorul său, pierzându-şi totodată şi armonia şi integritatea interioară. Astăzi, omul, pe bună dreptate, poate să-şi spună, aşa cum şi noi la rândul nostru ne-am spus adesea: "Nu ştiu ce să fac, nu mă mai înţeleg, nu ştiu de unde mi-au venit aceste gânduri, nu ştiu de ce am făcut cutare sau cutare lucru."
Omul, în complexitatea sa, are momente în care se simte depăşit de sine însuşi. Sfântul Grigore de Nyssa afirmă că acesta este argumentul cel mai grăitor că noi avem origine divină, că suntem infiniţi şi de necuprins în puterea gândirii noastre. Ne vin gânduri despre care spunem că nu ne-au mai venit niciodată, trăim stări şi avem simţăminte pe care nu le-am mai avut, ni se întâmplă să simţim lucruri şi realităţi în faţa cărora ne simţim neputincioşi. Pentru că mintea noastră şi toate valorile noastre, cu care suntem obişnuiţi să operăm şi prin care judecăm lumea şi lucrurile, pot deveni dintr-o dată neputincioase în faţa unor experienţe noi care ne sunt date să le trăim.
Dar această nedumerire şi dezorientare reprezintă, de fapt, un pas avansat pe calea cunoaşterii. Lucru pe care l-a simţit şi Socrate când a zis: "Eu ştiu că nu ştiu nimic!". Acesta este momentul crucial în care omul, iluminat de propria experienţă, îşi dă seama că are nevoie de un barometru al gândirii şi al acţiunilor sale, cu alte cuvinte de o călăuză, care poate fi un alt om, pe care îl recunoaşte a fi mai experimentat sau, în cel mai rău caz, o sumă de principii de viaţă verificate de predecesori. Această alegere, oricare ar fi, este şi ea un act al libertăţii. [...]"
("Singuri în faţa libertăţii" - Savatie Baştovoi)
miercuri, 4 martie 2009
miercuri, 4 februarie 2009
miercuri, 28 ianuarie 2009
duminică, 25 ianuarie 2009
Despre Prinţesa Spiriduşilor şi alte doruri de prinţese
Despre Prinţesa Spiriduşilor...
A fost o data ca niciodată Prinţesa Spiriduşilor. Şi prinţesa trăia în regatul năzdrăvanilor, al pistruilor şi al motanilor năbădăioşi iar responsabilităţile ei principale erau:
- Să facă spiriduşii să râdă
- Să mănânce puf de păpădie fără să strănute şi
- Să planteze stropi de ploaie la geamurile tuturor fetiţelor în zilele de vară înăbuşitoare precum înlăuntrul cuptoarelor în care mamele coc cozonaci.
...şi alte doruri de prinţese
...aş fi Prinţesa Soarelui, aş sta la taclale cu Printesa Ghiocel şi cu Zâna Spiriduşilor, m-aş hrăni cu petale de trandafir şi aş purta cireşe la urechi...
...aş alerga prin poieni după ploaie, aş avea o pălărie cu un bor maaaare maare să mă apere de soare, aş fi înconjurată de copii mici cărora le-aş împărţi fructe şi flori...
...aş umbla desculţ prin iarbă, aş fredona cântece de Alifantis şi cu o bătaie de gene aş ajunge din poiană pe malul mării şi înapoi...
...aş adormi pe un pat de petale de liliac şi de frezii
miercuri, 21 ianuarie 2009
miercuri, 5 noiembrie 2008
Nu avem decât o o viaţă pentru a trăi alături de cel iubit
...Nu avem decât o viaţă pentru a trăi alături de cel iubit. Alături de cei iubiţi.
După aceea, în veşnicie, jurământul nu ne mai leagă şi nu se ştie dacă vom mai şti să îi iubim.
Oare conştiinţa noastră va exista după moarte? Oare ne vom aminti de soţii noştri? Şi dacă da, o să simţim la fel de mult şi de cald cu inima noastră omenească, sau atunci toţi oamenii iubiţi, toţi îngerii, toţi sfinţii se vor topi într-o singură dragoste mare, nesfârşită şi plină de pace?
miercuri, 29 octombrie 2008
A fost o dată ca niciodată Dragostea
Zilele acestea mi-a venit gândul că rareori am scris fericită, sau melancolico – fericită în Bucureşti. Mă gandeam că poate oraşul acesta îmi inspiră doar tristeţile şi angoasele şi creşterile de suflet în timp ce Iaşul e responsabil de stările de visare, de liniştile mele, de pacea mea.
Până şi dragostile mele cele mai profunde şi adevărate şi frumoase şi pline de cântec tot în Iaşi au fost.
În Iaşi a fost Iubirea mea de Cireşari, cu melodii din Pasărea Colibri şi ţineri de mână în drumul spre bibliotecă şi alergări prin ploaie.
În Iaşi a fost şi Dragostea mea de Mircea Eliade, cu sacrul ascuns în atingerea întâmplătoare a degetelor mele de mâna lui pe bancheta trenului, cu descoperirea unui alt eu în mine, cu dueluri mentale şi delicateţe nesfârşită.
În Iaşi am simţit cum sufletul meu creşte infinit de mult, cum se umple cu mii de picături minuscule de zâmbet, de gesturi, de alinturi, de plânsuri zbuciumate, de pace, de urcuşuri şi văi de iubire.
...Mirosul de tei dimineaţa după ploaia grăbită de vară...Izul de iarnă, fum şi frigul la răsărit pe drumul spre Cetăţuia
...Merele verzi, dulci-acrişoare mâncate pe furiş în livada de lângă bloc
...Vânătoarea de vietăţi fantastice ale iazului
...Calul alb şi blând care mă aştepta de ziua mea la hipodrom
...Şederea pe iarbă dimineaţa la patru ţinându-l strâns de mână pe Cireşar şi numărând stele pe cerul de cerneală neagră...Alergând desculţ prin apa fântânii din faţa facultăţii şi râzând
...Un buchet de garofiţe mov-roz primit în dar
...Nopţile de Crăciun cu degetele mirosind a portocală
...Suferinţa roşie şi încruntată şi indigo din sufletul despărţit
...Pacea regăsirii mele
...Mintea în scânteie de oţel visând să ardă în văzduh
Dar astăzi, astăzi dimineaţă în Bucureştiul de toamnă m-am trezit râzând.
Îmi venea să alerg, să sar, să cânt să mă duc afară şi să vorbesc cu porumbeii, să cumpăr un braţ de dumitriţe şi să le arunc în văzduh, să pictez cu mult soare pe toate pânzele imaginare din jurul meu. Să desenez baloane de ciocolată în mâinile tuturor copiilor şi zâmbete de marţipan pe chipurile tuturor bunicilor de pe Pământ.
Astăzi aş fi vrut să scriu o poveste despre Făt-Frumos-cu-Ochii-Negri-ca-Pana-Corbului şi Prinţesa-Gene-Întoarse-pentru-Ochi-Verzi. O poveste din care copiii toţi să înţeleagă prin cuvinte delicate cât este de frumoasă, cât este de plină de viaţă, de acoperitoare, de gingaşă, de vibrantă dragostea.O poveste care să facă în aşa fel încât sufletele tuturor copiilor de pe faţa Pământului să se umple de lumină şi de zâmbet, de pace de negrăit şi linişte de necuprins, de bucurie nesfârşită.
Astăzi aş fi putut să scriu Povestea Poveştilor. Povestea tuturor bunicilor care se ţin de mână pe o bancă din parc şi privesc porumbeii, a tinerilor care plutesc pe aleile oraşelor într-o lume proprie, a părinţilor care îşi simt piepturile pline de gingăşie privind la miracolele-copii.
Astăzi Bucureştiul mi-a dat un gând fericit, sau măcar melancolico-fericit.
Astăzi Bucureştiul mi-a adus aminte de Dragoste.
~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~
Până şi dragostile mele cele mai profunde şi adevărate şi frumoase şi pline de cântec tot în Iaşi au fost.
În Iaşi a fost Iubirea mea de Cireşari, cu melodii din Pasărea Colibri şi ţineri de mână în drumul spre bibliotecă şi alergări prin ploaie.
În Iaşi a fost şi Dragostea mea de Mircea Eliade, cu sacrul ascuns în atingerea întâmplătoare a degetelor mele de mâna lui pe bancheta trenului, cu descoperirea unui alt eu în mine, cu dueluri mentale şi delicateţe nesfârşită.
În Iaşi am simţit cum sufletul meu creşte infinit de mult, cum se umple cu mii de picături minuscule de zâmbet, de gesturi, de alinturi, de plânsuri zbuciumate, de pace, de urcuşuri şi văi de iubire.
...Mirosul de tei dimineaţa după ploaia grăbită de vară...Izul de iarnă, fum şi frigul la răsărit pe drumul spre Cetăţuia
...Merele verzi, dulci-acrişoare mâncate pe furiş în livada de lângă bloc
...Vânătoarea de vietăţi fantastice ale iazului
...Calul alb şi blând care mă aştepta de ziua mea la hipodrom
...Şederea pe iarbă dimineaţa la patru ţinându-l strâns de mână pe Cireşar şi numărând stele pe cerul de cerneală neagră...Alergând desculţ prin apa fântânii din faţa facultăţii şi râzând
...Un buchet de garofiţe mov-roz primit în dar
...Nopţile de Crăciun cu degetele mirosind a portocală
...Suferinţa roşie şi încruntată şi indigo din sufletul despărţit
...Pacea regăsirii mele
...Mintea în scânteie de oţel visând să ardă în văzduh
Dar astăzi, astăzi dimineaţă în Bucureştiul de toamnă m-am trezit râzând.
Îmi venea să alerg, să sar, să cânt să mă duc afară şi să vorbesc cu porumbeii, să cumpăr un braţ de dumitriţe şi să le arunc în văzduh, să pictez cu mult soare pe toate pânzele imaginare din jurul meu. Să desenez baloane de ciocolată în mâinile tuturor copiilor şi zâmbete de marţipan pe chipurile tuturor bunicilor de pe Pământ.
Astăzi aş fi vrut să scriu o poveste despre Făt-Frumos-cu-Ochii-Negri-ca-Pana-Corbului şi Prinţesa-Gene-Întoarse-pentru-Ochi-Verzi. O poveste din care copiii toţi să înţeleagă prin cuvinte delicate cât este de frumoasă, cât este de plină de viaţă, de acoperitoare, de gingaşă, de vibrantă dragostea.O poveste care să facă în aşa fel încât sufletele tuturor copiilor de pe faţa Pământului să se umple de lumină şi de zâmbet, de pace de negrăit şi linişte de necuprins, de bucurie nesfârşită.
Astăzi aş fi putut să scriu Povestea Poveştilor. Povestea tuturor bunicilor care se ţin de mână pe o bancă din parc şi privesc porumbeii, a tinerilor care plutesc pe aleile oraşelor într-o lume proprie, a părinţilor care îşi simt piepturile pline de gingăşie privind la miracolele-copii.
Astăzi Bucureştiul mi-a dat un gând fericit, sau măcar melancolico-fericit.
Astăzi Bucureştiul mi-a adus aminte de Dragoste.
~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~
- De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
- Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
- Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
- Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
- Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
- Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
- Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
- Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
- Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
- Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
- Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
- Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
- Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
(Sf. Apostol Pavel - Epistola I către Corinteni)
miercuri, 22 octombrie 2008
O criză, două, şapte, nouă
Aşaaa. Dacă tot tragem concluzii în seara aceasta, hai să mai scriu şi despre asemănările flatante pe care le-am mai făcut în căpşorul meu cu plete lungi şi blonde. :)
Mă gândeam că etapa asta prin care trec oamenii la sfert de veac se aseamănă cu criza de pe piaţa financiară globală. Nu râdeţi. Staţi să vedeţi de ce:
Sistemele pe care toată lumea le credea infailibile se prăbuşesc unul câte unul pentru că fuseseră umflate şi crescute artificial – aşa cum tinerii şi adolescenţii îşi asumă uneori anumite principii sau moduri de a vieţui fără a le chestiona în profunzime.
Asemenea situaţiei de criză financiară – în care statul se străduieşte să salveze diferite instituţii pentru că viaţa este pur şi simplu de neconceput fără ele – un tânăr om este asediat de părinţi şi prieteni apropiaţi gata să îl salveze cu diferite păreri, soluţii temporare şi oferte care minimizează investiţia de efort din partea lui.
Asemeni sistemului financiar în care doar instituţiile „curate” şi puternice vor rezista integre până la final şi în noi vor rezista până la final doar acele părţi adevărate, consistente, simple, adânc înrădăcinate.
Asemănător este şi rezultatul celor două crize: va exista în continuare un sistem financiar şi unii vor spune că nimic nu s-a schimbat – va exista în continuare un om şi unii vor spune că nimic nu s-a schimbat la el.
Însă – tot asemenea şi de data aceasta – sistemul nu va mai fi niciodată la fel – iar omul va fi fundamental transformat şi aşezat pe noi baze.
Eu nu am de gând să fac deloc infuzii financiare în sistemul care trece acum prin criză.
Să rămână în picioare doar ceea ce merită şi în locurile murdare şi putrezite să crească flori noi, muguri şi iarbă curată – verde crud.
Mă gândeam că etapa asta prin care trec oamenii la sfert de veac se aseamănă cu criza de pe piaţa financiară globală. Nu râdeţi. Staţi să vedeţi de ce:
Sistemele pe care toată lumea le credea infailibile se prăbuşesc unul câte unul pentru că fuseseră umflate şi crescute artificial – aşa cum tinerii şi adolescenţii îşi asumă uneori anumite principii sau moduri de a vieţui fără a le chestiona în profunzime.
Asemenea situaţiei de criză financiară – în care statul se străduieşte să salveze diferite instituţii pentru că viaţa este pur şi simplu de neconceput fără ele – un tânăr om este asediat de părinţi şi prieteni apropiaţi gata să îl salveze cu diferite păreri, soluţii temporare şi oferte care minimizează investiţia de efort din partea lui.
Asemeni sistemului financiar în care doar instituţiile „curate” şi puternice vor rezista integre până la final şi în noi vor rezista până la final doar acele părţi adevărate, consistente, simple, adânc înrădăcinate.
Asemănător este şi rezultatul celor două crize: va exista în continuare un sistem financiar şi unii vor spune că nimic nu s-a schimbat – va exista în continuare un om şi unii vor spune că nimic nu s-a schimbat la el.
Însă – tot asemenea şi de data aceasta – sistemul nu va mai fi niciodată la fel – iar omul va fi fundamental transformat şi aşezat pe noi baze.
Eu nu am de gând să fac deloc infuzii financiare în sistemul care trece acum prin criză.
Să rămână în picioare doar ceea ce merită şi în locurile murdare şi putrezite să crească flori noi, muguri şi iarbă curată – verde crud.
Lecţia nr. 26 a „Crizei de sfert de veac”
Lecţia numărul 26 spune că: „Aflat în cea criză de sfert de veac ce se cuvine a fi trăită de fiecare din noi, aveţi grijă să nu povestiţi de-a fir a păr tatălui şi mamei exact ce simţiţi, cum smţiţi, cât de adâncă vi se pare vouă criza/ depresia/ tristeţea. Pentru că părinţii te iubesc de infinit mai multe ori decât te iubeşti tu în 99.99% din timp şi cu siguranţă te iubesc de jdemii de ori mai mult decât te iubeşti tu când eşti trist şi deci vor avea grijă ca orice tristeţe sau criză a ta să o amplifice în mod proporţional cu cantitatea de iubire.”
Acum să nu credeţi că mai sunt încă „acolo”. Acolo adică în prăpastie, în abis, în oceanul cu tristeţe, în catacombe – aşa cum par gropicica, valea, ligheanul cu tristeţe, respectiv şănţuleţele de ploaie în care mă rătăcesc la vârsta asta. Eiiii, păi nu, e senin zilele astea. Altfel cum credeţi că aş fi tras eu concluzii aşa de înţelepte şi profunde încât le ştie tot omul de când lumea şi pământul.
Acum, serios vorbind, eu nu sunt adepta lipsei de siceritate faţă de părinţi şi oricum cred că mi-a dat Cerul o gură suficient de mare încât să nu pot ţine mult timp pentru mine ceea ce mi se întâmplă sau ceea ce simt. Deci cred ca e bine ca ai noştri părinţi să ştie cam pe ce culoare sufletească ne găsim, să ştie cu ce ne ocupăm timpul, ce mai citim, cu cine mai ieşim şi ce mai gândim.
Numai că, vă rog eu să aveţi grijă să nu faceţi ca mine: nu povestiţi şi voi cât de adânc e gândul, ce nuanţe are în dimineaţa asta, ce ramificaţii are gândul, cât de mult l-aţi analizat, ce argumente pro şi contra i-aţi găsit, cu cine v-aţi mai consultat pe tema asta – aşa cum v-am povestit eu în rândurile de luna trecută...
Nu povestiţi pentru simplul fapt că e bine să îi protejaţi. Oricum gândurile astea sunt absolut specifice creşterii prin care trecem noi până ne aşezăm sufleteşte şi nu facem decât să îi speriem şi să îi facem să sufere.
Şi atunci, într-o zi o îl să priviţi cu lacrimi în ochi pe tata care spune: „Copiii nu trebuie ţinuţi de mână doar cât sunt mici. Copiii se ţin de mână până la moarte.”
vineri, 29 august 2008
...noi ne-am pomenit trăind, nu ştim cum ar fi dacă n-am fi..
Unii oameni sunt depresivi prin însăşi firea lor. Nu e ca şi cum nu îşi dau seama că le face rău, nu e ca şi cum nu şi-ar dori să zâmbească mai mult, să gândească în raze de soare şi să aibă voinţă de oţel – doar că nu pot.
Sunt veşnic înconjuraţi de oceane nesfârşite şi abisuri, sunt veşnic pe marginea prăpastiei – gata să cadă –, sunt veşnic trişti şi cu un nod în gât, sunt ..ştiţi voi...toate cuvintele care definesc depresia şi tristeţea şi care au sunt deja uzate. Tot ce îmi vine în minte pare scos din poezii de Bacovia sau de Labiş sau din cărţile lui Noica (şi uite aşa mă auto-flatez când voiam doar să subliniez altfel ideea de clişeu)...
Criza asta nu pare să se sfârşească prea curând, nu pare să fie o criză a vârstei de 25 de ani ci pare să fie o criză veşnică.
Problema nu e să fii într-o barcă în mijlocul oceanului şi să nu ştii în ce direcţie să o iei – problema este să nu ai nici vâsle – mai rău – stai atârnândă de o vâslă fără barcă şi nu ştii să înoţi. Te uiţi de pe marginea stâncii în prăpastia de mii de kilometri, eşti în întunericul de cerneală şi îţi bagi degetele în ochi, ai în gât un nod cât un măr domnesc...ştiţi voi - toate astea la un loc şi puţin mai mult.
Aţi obsevat că atunci când încerci să pui în cuvinte ceea ce simţi şi gândeşti de faţă cu prietenii tăi – aceştia au tendinţa sa îţi aducă justificări, să îţi dea soluţii, sa te alinte sau să te critice, sau toate acestea la un loc? Până şi psihologul în loc să te asculte se apucă să îţi depene propriile poveşti, experienţe şi trăiri de pe vremea când era ca tine. Nimeni nu are răbdare să asculte o poveste nesfârşită şi tristă, mai ales de la cineva care nu vrea nici un fel de ajutor decât să fie ascultat şi care nu are neapărat motive palpabile sau suficient de puternice să se simtă aşa cum se simte. Şi nici nu ar trebui ca cineva să fie pus în poziţia de a asculta aşa ceva, nu ştiu dacă cineva poate să ducă asemenea povară.
Tu simţi însă o nevoie acută să depeni tot, să spui toate urâţeniile pe care le ai în suflet, să vorbeşti până îţi pierzi vocea...
Şi cum mai eşti şi un fel de scaun cu toate cele 4 picioare scurte (nici iubit, nici prieteni apropiaţi care să fie “on site”, nici mega viaţă socială, nici sigur că te poriveşti cu job-ul tău) – cam ca un fel de taburet aşa – te gândeşti să scrii undeva: pe blog.
Dar uite că nici aici pe blog nu ai cum să scrii tot ceea ce gândeşti pentru că la un moment dat lumea nu o să mai citească “post”-ul. Asta dacă porneşti de la premisa că uneori cineva mai citeşte şi tot ce ai deşertat din desaga cu gânduri pe o pagină electronică de jurnal..
Aşa că te întorci frumuşel la moara din capul tău – fără să scrii mare lucru – şi te gândeşti cum să o faci să mai macine şi altceva în afară de neghină. E păcat de moară, că e aproape nouă, e încă în garanţie şi toată lumea aşteaptă de la ea făină bună pentru pâinea de care are nevoie în fiecare zi. Toată lumea ştie că moara poate să dea făina aceea bună, numai că nimeni nu îşi dă seama că moara mai are uneori nevoie să fie unsă, morarul are nevoie de un “ajutor de morar” şi de o nevastă drăguţă care să îngrijească de el. :)
...Mda ştiu, există explicaţii psihologice pentru toate astea...
Sunt veşnic înconjuraţi de oceane nesfârşite şi abisuri, sunt veşnic pe marginea prăpastiei – gata să cadă –, sunt veşnic trişti şi cu un nod în gât, sunt ..ştiţi voi...toate cuvintele care definesc depresia şi tristeţea şi care au sunt deja uzate. Tot ce îmi vine în minte pare scos din poezii de Bacovia sau de Labiş sau din cărţile lui Noica (şi uite aşa mă auto-flatez când voiam doar să subliniez altfel ideea de clişeu)...
Criza asta nu pare să se sfârşească prea curând, nu pare să fie o criză a vârstei de 25 de ani ci pare să fie o criză veşnică.
Problema nu e să fii într-o barcă în mijlocul oceanului şi să nu ştii în ce direcţie să o iei – problema este să nu ai nici vâsle – mai rău – stai atârnândă de o vâslă fără barcă şi nu ştii să înoţi. Te uiţi de pe marginea stâncii în prăpastia de mii de kilometri, eşti în întunericul de cerneală şi îţi bagi degetele în ochi, ai în gât un nod cât un măr domnesc...ştiţi voi - toate astea la un loc şi puţin mai mult.
Aţi obsevat că atunci când încerci să pui în cuvinte ceea ce simţi şi gândeşti de faţă cu prietenii tăi – aceştia au tendinţa sa îţi aducă justificări, să îţi dea soluţii, sa te alinte sau să te critice, sau toate acestea la un loc? Până şi psihologul în loc să te asculte se apucă să îţi depene propriile poveşti, experienţe şi trăiri de pe vremea când era ca tine. Nimeni nu are răbdare să asculte o poveste nesfârşită şi tristă, mai ales de la cineva care nu vrea nici un fel de ajutor decât să fie ascultat şi care nu are neapărat motive palpabile sau suficient de puternice să se simtă aşa cum se simte. Şi nici nu ar trebui ca cineva să fie pus în poziţia de a asculta aşa ceva, nu ştiu dacă cineva poate să ducă asemenea povară.
Tu simţi însă o nevoie acută să depeni tot, să spui toate urâţeniile pe care le ai în suflet, să vorbeşti până îţi pierzi vocea...
Şi cum mai eşti şi un fel de scaun cu toate cele 4 picioare scurte (nici iubit, nici prieteni apropiaţi care să fie “on site”, nici mega viaţă socială, nici sigur că te poriveşti cu job-ul tău) – cam ca un fel de taburet aşa – te gândeşti să scrii undeva: pe blog.
Dar uite că nici aici pe blog nu ai cum să scrii tot ceea ce gândeşti pentru că la un moment dat lumea nu o să mai citească “post”-ul. Asta dacă porneşti de la premisa că uneori cineva mai citeşte şi tot ce ai deşertat din desaga cu gânduri pe o pagină electronică de jurnal..
Aşa că te întorci frumuşel la moara din capul tău – fără să scrii mare lucru – şi te gândeşti cum să o faci să mai macine şi altceva în afară de neghină. E păcat de moară, că e aproape nouă, e încă în garanţie şi toată lumea aşteaptă de la ea făină bună pentru pâinea de care are nevoie în fiecare zi. Toată lumea ştie că moara poate să dea făina aceea bună, numai că nimeni nu îşi dă seama că moara mai are uneori nevoie să fie unsă, morarul are nevoie de un “ajutor de morar” şi de o nevastă drăguţă care să îngrijească de el. :)
...Mda ştiu, există explicaţii psihologice pentru toate astea...
luni, 28 iulie 2008
În lucru...
Povestea aceasta e în lucru - şi, mai important decât atât - are în spatele ei o altă poveste pe care o să o depăn atunci când va veni vremea. E scrisă oricum ca o mulţumire şi o bucurie...
Până atunci, rânduile acestea sunt aici doar pentru a-mi arăta că nu am uitat de acest eu al meu...
"A fost o dată ca niciodată Sfânta Împărăteasa Elena a timpurilor noastre. Împărăteasa aceasta Elena trebuia să ducă o altă luptă, tot o luptă pentru credinţă, dar o luptă a zilelor noastre cu armele cu care oamenii se luptă acum.
Acum demonii şi lucrurile rele se ascund sub cuvinte mari şi sub drepturi şi sub legi. Acum ne luptăm cu Demonul Modei, Balaurul de Discotecă şi cu Împăratul Regatului de Plastilină.
Aşa că, Sf. Împărăteasă Elena şi-a dat seama că este nevoie să facă din nou o vizită, să vină puţin pe aici pe la noi şi să aducă un strop de Credinţă, să reducă la tăcere câţiva demoni fie şi dacă era să facă asta pentru o singură fiinţă...ei bine, să recunoaştem şi pentru încă vreo 10 -15 care erau în jurul acestei fete pe care Sf. Elena s-a hotărât să o salveze.
Numele tinerei era Laura, şi Laura trebuia salvată. Trebuia salvată pentru că era singură şi pentru că greşise, din necugetare şi din multă dragoste acum se upta singură cu toţi oamenii, oameni care fără să ştie s-au lăsat păcăliţi de demoni. Laura avea sabia curajului şi armele purităţii, şi scutul iubirii, dar toate acestea nu îi erau de ajuns în faţa atâtor duşmani.
Văzând toate acestea, Sf. Împărăteasă Elena s-a hotărât să o ajute. Pentru că Laura era pe muchie de cuţit şi lupta era din ce în ce mai crâncenă şi împărăteasa Elena avea drum lung de străbătut s-a gândit să îi trimită acesteia ajutoare. Primul şi cel mai important ajutor a fost să îl roage pe Domnul să îi dea Laurei gândul cel bun: să meargă la Părintele Tănase şi la Provita.
Apoi Domnul a sfătuit-o să îi trimită Laurei în ajutor şi 3 fete bătăioase şi să le dea acestora gândurile cele bune. şi la fel de important ca acestea toate Laura avea nevoie repede-repede şi de un Părinte spiritual, un Duhovnic. Un Părinte acolo pe pământ care să o asculte şi să o îndrume, să îi aducă pacea şi să îi uşureze sufletul.
Cu toate aceste ajutoare trimise către fata noastră, Sf. Împărăteasă Elena a putut începe să îşi pregătească sosirea, să îi instruiască pe cei din armatele de Îngeri cum să îi aşeze mai bine descinderea pe Pământ.
Rând pe rând ajutoarele şi-au dus la îndeplinire rolurile trasate de Cel de Sus, Provita a adăpostit-o pe Laura de balauri şi demoni, Părintele Tănase i-a dat curaj şi arme noi, Părintele Duhovnic a ascultat-o şi a îndrumat-o pe cărarea dificilă dar sigură pentru a ajunge în Împărăţia fără de lupte şi cele 3 Fete Bătăioase i-au fost Laurei prietene dragi, au susţinut-o, au mângâiat-o şi au iubit-o aşa cum au ştiut ele mai bine.
După lupte care s-au desfăşurat pe parcursul a multe luni – mai precis nouă – de data aceasta cu ajutoare destoinice Laura a învins balaurii. De fapt mai bine spus balaurii au plecat din oamenii cu care se purta lupta şi s-au dus departe departe, oamenii s-au întrs la esenţa lor cu adevărat Dumnezeiască şi şi-au dat seama cât greşiseră înainte. Din duşmani înfocaţi oamenii i-au devenit susţinători şi s-au transformat înapoi în Familia Laurei.
Lucrurile fiind acum aşezate după buna cuviinţă, aşa cum trebuia, Sf. Împărăteasă Elena a decis că este tocmai bine să vină în lume şi să o cunoască pe Laura şi să o felicite pentru curajul ei.
...Laura nu ştie exact de ce dar, acum, după 9 luni, fetiţa pe care o ţine în braţe şi pentru care s-a luptat cu toţi balaurii zilelor noastre vrea să o numească Elena.
Împărăteasa Elena e bucuroasă de cunoştinţă şi domneşte asupra supuşilor săi din braţele mamei Laura. Şi, cu ajutorul Domnului va domni până la adânci bătrâneţe alături de viitorii Sfinţi care vor decide să îşi trimită pe meleagurile noastre purtătorii numelor lor."
Până atunci, rânduile acestea sunt aici doar pentru a-mi arăta că nu am uitat de acest eu al meu...
"A fost o dată ca niciodată Sfânta Împărăteasa Elena a timpurilor noastre. Împărăteasa aceasta Elena trebuia să ducă o altă luptă, tot o luptă pentru credinţă, dar o luptă a zilelor noastre cu armele cu care oamenii se luptă acum.
Acum demonii şi lucrurile rele se ascund sub cuvinte mari şi sub drepturi şi sub legi. Acum ne luptăm cu Demonul Modei, Balaurul de Discotecă şi cu Împăratul Regatului de Plastilină.
Aşa că, Sf. Împărăteasă Elena şi-a dat seama că este nevoie să facă din nou o vizită, să vină puţin pe aici pe la noi şi să aducă un strop de Credinţă, să reducă la tăcere câţiva demoni fie şi dacă era să facă asta pentru o singură fiinţă...ei bine, să recunoaştem şi pentru încă vreo 10 -15 care erau în jurul acestei fete pe care Sf. Elena s-a hotărât să o salveze.
Numele tinerei era Laura, şi Laura trebuia salvată. Trebuia salvată pentru că era singură şi pentru că greşise, din necugetare şi din multă dragoste acum se upta singură cu toţi oamenii, oameni care fără să ştie s-au lăsat păcăliţi de demoni. Laura avea sabia curajului şi armele purităţii, şi scutul iubirii, dar toate acestea nu îi erau de ajuns în faţa atâtor duşmani.
Văzând toate acestea, Sf. Împărăteasă Elena s-a hotărât să o ajute. Pentru că Laura era pe muchie de cuţit şi lupta era din ce în ce mai crâncenă şi împărăteasa Elena avea drum lung de străbătut s-a gândit să îi trimită acesteia ajutoare. Primul şi cel mai important ajutor a fost să îl roage pe Domnul să îi dea Laurei gândul cel bun: să meargă la Părintele Tănase şi la Provita.
Apoi Domnul a sfătuit-o să îi trimită Laurei în ajutor şi 3 fete bătăioase şi să le dea acestora gândurile cele bune. şi la fel de important ca acestea toate Laura avea nevoie repede-repede şi de un Părinte spiritual, un Duhovnic. Un Părinte acolo pe pământ care să o asculte şi să o îndrume, să îi aducă pacea şi să îi uşureze sufletul.
Cu toate aceste ajutoare trimise către fata noastră, Sf. Împărăteasă Elena a putut începe să îşi pregătească sosirea, să îi instruiască pe cei din armatele de Îngeri cum să îi aşeze mai bine descinderea pe Pământ.
Rând pe rând ajutoarele şi-au dus la îndeplinire rolurile trasate de Cel de Sus, Provita a adăpostit-o pe Laura de balauri şi demoni, Părintele Tănase i-a dat curaj şi arme noi, Părintele Duhovnic a ascultat-o şi a îndrumat-o pe cărarea dificilă dar sigură pentru a ajunge în Împărăţia fără de lupte şi cele 3 Fete Bătăioase i-au fost Laurei prietene dragi, au susţinut-o, au mângâiat-o şi au iubit-o aşa cum au ştiut ele mai bine.
După lupte care s-au desfăşurat pe parcursul a multe luni – mai precis nouă – de data aceasta cu ajutoare destoinice Laura a învins balaurii. De fapt mai bine spus balaurii au plecat din oamenii cu care se purta lupta şi s-au dus departe departe, oamenii s-au întrs la esenţa lor cu adevărat Dumnezeiască şi şi-au dat seama cât greşiseră înainte. Din duşmani înfocaţi oamenii i-au devenit susţinători şi s-au transformat înapoi în Familia Laurei.
Lucrurile fiind acum aşezate după buna cuviinţă, aşa cum trebuia, Sf. Împărăteasă Elena a decis că este tocmai bine să vină în lume şi să o cunoască pe Laura şi să o felicite pentru curajul ei.
...Laura nu ştie exact de ce dar, acum, după 9 luni, fetiţa pe care o ţine în braţe şi pentru care s-a luptat cu toţi balaurii zilelor noastre vrea să o numească Elena.
Împărăteasa Elena e bucuroasă de cunoştinţă şi domneşte asupra supuşilor săi din braţele mamei Laura. Şi, cu ajutorul Domnului va domni până la adânci bătrâneţe alături de viitorii Sfinţi care vor decide să îşi trimită pe meleagurile noastre purtătorii numelor lor."
miercuri, 2 iulie 2008
Un gând de la mare, de valuri întâlnite cu nori
Stăteam şi mă gândeam....
...când începe să îţi fie drag de cineva mult-mult-mult, şi ţi se pare că îl vezi peste tot, îţi pare că fiecare clipă în care aştepţi să îţi dea un semn e foooarte - foaarte lungă, şi îţi e mare - mare grijă să îi fie bine, şi bunăstarea lui e înainte a orice ai putea să ai tu nevoie...atunci?
...şi dacă noi simţim aşa ceva la mica noastră măsură umană pentru cineva pe care abia am început să îl iubim, îţi dai seama cât este de imensă, infinită, nesfârşită Răbdarea şi Iubirea lui Dumnezeu pentru Omul pe care îl tooot aşteaptă să se întoarcă? Şi care de foarte multe ori nu se întoarce...
...dar răbdarea noastră e cu "r" mic şi nemulţumirea cu "N" mare
...şi Tristeţea...ei bine Tristeţea e de valuri întâlnite cu nori, de soare care arde nisipul şi de noapte cu cer de cerneală neagră vărsată în mare..
De ce sunt cuvintele oamenilor atât de pline de sunet şi atât de lipsite de adevăruri? De ce sunt tăcerile oamenilor atât de pline de explicaţii şi de lipsite de alinare?
Sunt încă prea naivă pentru lumea aceasta.
Iar la fereastra Bucureştiului plouă.
...când începe să îţi fie drag de cineva mult-mult-mult, şi ţi se pare că îl vezi peste tot, îţi pare că fiecare clipă în care aştepţi să îţi dea un semn e foooarte - foaarte lungă, şi îţi e mare - mare grijă să îi fie bine, şi bunăstarea lui e înainte a orice ai putea să ai tu nevoie...atunci?
...şi dacă noi simţim aşa ceva la mica noastră măsură umană pentru cineva pe care abia am început să îl iubim, îţi dai seama cât este de imensă, infinită, nesfârşită Răbdarea şi Iubirea lui Dumnezeu pentru Omul pe care îl tooot aşteaptă să se întoarcă? Şi care de foarte multe ori nu se întoarce...
...dar răbdarea noastră e cu "r" mic şi nemulţumirea cu "N" mare
...şi Tristeţea...ei bine Tristeţea e de valuri întâlnite cu nori, de soare care arde nisipul şi de noapte cu cer de cerneală neagră vărsată în mare..
De ce sunt cuvintele oamenilor atât de pline de sunet şi atât de lipsite de adevăruri? De ce sunt tăcerile oamenilor atât de pline de explicaţii şi de lipsite de alinare?
Sunt încă prea naivă pentru lumea aceasta.
Iar la fereastra Bucureştiului plouă.
miercuri, 25 iunie 2008
Iubesc aceste versuri
Personal, când drama vieţii mă subjugă efemer,
Iau rapidul de Constanţa, s-o văd iarăşi, s-o văd pe Noros Cecer.
Ea, Noros Cecer turcoaica, cu ochi verzi şi umeri slabi,
Este astăzi vânzătoare la buticul, la buticul "Doi Kebabi".
Dar pe vremea aia dulce, când ne tulburam cu "zarea",
Ne plimbam ades pe plajă şi-ascultam cum muge marea.
Noaptea, după chinul tandru, cu fermoarele rebele,
O-ntrebam: - Cecer, draguţă, care-i visul vieţii mele?
Ea-şi punea pe umăr fruntea, alintându-se de dor,
Şi îmi suspina: “-Guriţă, spune-mi simplu, spune-mi simplu: Cecişor! “
Dar evenimente care nu am amintiri frumoase
Mi te-au luat din calea vieţii într-o zi, într-o zi Cecer Noroase.
Numai tu aveai ştiinţa să mă mângâi pe la tâmple
Şi să îmi prevezi tot răul ce avea să mi se-ntample,
Numai tu ştiai pe lume să spui "-Da!" atât de scurt
Şi să îmi aduci la vreme, dimineaţa, dimineaţa un iaurt.
Numai tu ştiai mai bine să mă mângâi pe la tâmple
Şi să îmi prevezi tot răul ce avea să mi se-ntample,
Dar, te-ai dus dulce minune, şi-a murit iubirea aia,
Care ne-a făcut celebri ani de zile la Mamaia
Şi degeaba-mi fac iluzii, şi degeaba azi disper
Căci rapidul de Constanţa nu mai duce, nu mai duce la Cecer
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă.
(Mircea Vintilă - "Noros Cecer")
marți, 24 iunie 2008
Într-o nu ştiu care seară, Într-o nu ştiu care vară...Într-o nu ştiu care casă...
Am stat.
Am stat într-o casă la etajul trei şi jumătate, cu balconul spre o curte interioară secretă a Bucureştiului, într-o cameră cu doi pereţi galbeni şi doi verzi, un geam cât o jumătate de perete, două uşi şi un şevalet. Balconul nostru era mai mult un fel de terasă îngustă cu un fotoliu-elefant pe care în ultima săptămână stătea hanoracul meu „şobo”.
Dimineaţa la 6 ne trezeau porumbeii pe care îi hrănea vecinul nostru din dreapta şi de curând se mutase în pomul din fereastră un porumbel alb şi mofturos care nu stătea niciodată să îl fotografiez.
În casa aceasta m-am pierdut, m-am găsit, m-am plâns şi m-am bucurat, m-am descompus şi recompus sufleteşte, m-am certat, m-am împăcat, am învinovăţit şi m-am simţit vinovată, am greşit şi m-am corectat, am fost laşă şi am fost curajoasă, am obosit îngrozitor sufleteşte şi tot aici m-am odihnit.
În casa aceasta mi-am concretizat principii de viaţă, le-am încălcat şi le-am repus în drepturi înţelegând cu adevărat ce înseamnă sa acţionezi împotriva ta.
În casa aceasta mi-am pictat prima lucrare cu sufletul, am scris primele rânduri, mi-am făcut primul plan de viaţă, am spus prima rugăciune din oraşul acesta.
În timpul în care trăiam în casa aceasta am împlinit un sfert de secol, şi am crescut – cred eu – cu adevărat până la măsura unui sfert de secol.
În timpul în care am trăit în casa aceasta am iubit, m-am dezîndrăgostit, m-am vindecat şi m-am îndrăgostit din nou. În casa aceasta am pierdut unul – doi Prieteni, am fost găsită de o Soră şi m-a aflat un Părinte.
În „casa aceasta a mea de Mircea Eliade” am trăit.
Am trăit.
sâmbătă, 14 iunie 2008
Povestea lui Dragoş-de-Kozonak
A fost o dată ca niciodată un Dragoş-de-Kozonak. Şi Dragoş, era împăratul aluatului şi al cocăi de prajitură, toata ziua se framânta ca să iasă bucatele cele mai bune. Când i se părea lui că o cocă e necoaptă, sau e nedospită repede-repede începea să se framânte cum să o ajute.
Şi toate prăjiturile, prăjiturelele şi bezelele din regat taaare îl mai iubeau pe Dragoş-de-Kozonak, că era un domnitor grijuliu şi foarte responsabil. Dar, Dragoş-de-Kozonak nu îi credea. I se părea că lucrurile pe lumea asta sunt fie prea crude fie prea coapte. Oricum era clar că ceva lipsea din compoziţie, şi el credea că e vina lui, că într-un fel sau altul uitase să pună ceva în compoziţie. Sau că cineva venise peste noapte şi strecurase pe furiş ceva toxic, ceva nelalocul lui acolo.
Dar, de fapt Dragoş-de-Kozonak nu era încă bine, complet dospit. Doar atât. Trebuia - ca orice kozonak - să fie lăsat peste noapte să se liniştească. Aşa trebuie pentru orice kozonak.
Şi a doua zi urma să vină ingredientul lipsă, bineînţeles, pentru că Gospodina Supremă ştia că orice kozonak, pentru a fi bun de pus la cuptor, trebuie să fie glazurat cu Prinţesa-de-Zahăr şi cu Copilul-Gălbenuş.
Dar cele două ingrediente nu aveau cum să vină mai repede decât scrie în reţetă. Dacă s-ar fi întâmplat asta Dragoş-de-Kozonak ar fi fost komplet şi definitiv distrus.
Aşa că, Gospodina Supremă îl mai lăsa puţin să se liniştească aşa cum îi trebuie aluatului. Şi, deşi Dragoş-de-Kozonak nu ştie încă este deja atât de bun, încât oamenii îl iubesc şi îl aşteaptă cu nerăbdare să fie gata.
Şi pentru că aşa e normal, Kozonacii nu au măsura timpului care trece peste ei şi nu realizează cât bine fac celor din jur; iar Dragoş-de-Kozonak, fiind de felul lui modest, ca orice kozonak de calitate îşi dă seama şi mai puţin. Însă timpul va trece, se va face dimineaţă şi Kozonakul îşi va împlini menirea.
Şi când va fi aproape gata consumat, şi numai firmiturile vor mai rămâne din el...abia atunci nu se va mai frământa pentru ceilalţi şi o clipită, numai una îşi va da seama că şi-a împlinit menirea.
Şi toate prăjiturile, prăjiturelele şi bezelele din regat taaare îl mai iubeau pe Dragoş-de-Kozonak, că era un domnitor grijuliu şi foarte responsabil. Dar, Dragoş-de-Kozonak nu îi credea. I se părea că lucrurile pe lumea asta sunt fie prea crude fie prea coapte. Oricum era clar că ceva lipsea din compoziţie, şi el credea că e vina lui, că într-un fel sau altul uitase să pună ceva în compoziţie. Sau că cineva venise peste noapte şi strecurase pe furiş ceva toxic, ceva nelalocul lui acolo.
Dar, de fapt Dragoş-de-Kozonak nu era încă bine, complet dospit. Doar atât. Trebuia - ca orice kozonak - să fie lăsat peste noapte să se liniştească. Aşa trebuie pentru orice kozonak.
Şi a doua zi urma să vină ingredientul lipsă, bineînţeles, pentru că Gospodina Supremă ştia că orice kozonak, pentru a fi bun de pus la cuptor, trebuie să fie glazurat cu Prinţesa-de-Zahăr şi cu Copilul-Gălbenuş.
Dar cele două ingrediente nu aveau cum să vină mai repede decât scrie în reţetă. Dacă s-ar fi întâmplat asta Dragoş-de-Kozonak ar fi fost komplet şi definitiv distrus.
Aşa că, Gospodina Supremă îl mai lăsa puţin să se liniştească aşa cum îi trebuie aluatului. Şi, deşi Dragoş-de-Kozonak nu ştie încă este deja atât de bun, încât oamenii îl iubesc şi îl aşteaptă cu nerăbdare să fie gata.
Şi pentru că aşa e normal, Kozonacii nu au măsura timpului care trece peste ei şi nu realizează cât bine fac celor din jur; iar Dragoş-de-Kozonak, fiind de felul lui modest, ca orice kozonak de calitate îşi dă seama şi mai puţin. Însă timpul va trece, se va face dimineaţă şi Kozonakul îşi va împlini menirea.
Şi când va fi aproape gata consumat, şi numai firmiturile vor mai rămâne din el...abia atunci nu se va mai frământa pentru ceilalţi şi o clipită, numai una îşi va da seama că şi-a împlinit menirea.
Întrebările şi revederile
Bine vorbea Vulpea din „Micul Prinţ” despre întrebări. De cele mai multe ori întrebările oamenilor sunt nepotrivite, neavenite, neinteresante, nerelevante, agresive, acide sau total absurde.
Rareori răspunsurile la întrebări le sunt cu adevărat necesare sau de folos. Sunt de fapt, vociferarea curiozităţii, plictiselii, incapacităţii de a sta pur şi simplu în tăcere sau deseori – chiar dacă inconştient – rezultatul micii răutăţi din interiorul nostru, care de fapt cunoaşte răspunsul la întrebare dar vrea să te facă să spui tu cu voce tare ceva care te doare.
Şi aşa apar întrebările rudelor despre X aspect al vieţii tale personale sau profesionale care e sensibil, apar întrebările mamelor care sunt foarte triste că nu mai eşti mic şi nu îţi mai pot controla viaţa, apar întrebările aşa zis-şilor prieteni despre „ce mai faci tu” când de multe ori e foarte clar că tu nu faci bine, sau faci pur şi simplu ceea ce faci sau eşti în schimbări şi modificări şi nu ştii nici tu de fapt ce faci.
Şi dacă eşti un om care ia întrebările în serios şi încearcă să lege o conversaţie cu adevărat consistentă, apoi atunci eşti în mare încurcătură. Pentru că tu nu ţi-ai mai adresat de ceva vreme întrebarea cu pricina şi brusc trebuie să pui într-o formă coerentă incoerenţa şi dezordinea din tine.
Dar mai sunt şi revederile.
Revederile cu prietenii tăi – suflete pereche – la care de fapt întrebările şi cuvintele curg într-un mod armonios, unele după altele aliniate şi cuminţi. Pentru că ele, cuvintele, sunt acolo doar pentru ceilalţi, pentru ca ei să nu se întrebe cum de oamenii ăştia doi nu vorbesc.
Pentru că de fapt tu nu asculţi ce spune gura celui de alături ci sufletul tău stă în prezenţa sufletului de alături şi se plimbă împreună şi se împărtăşesc unul de celălalt. În timp ce atmosfera se încarcă fie cu vorbe fie cu tăceri, sufletele se bucură unul de altul şi se pun la curent încetişor, molcom unul pe celălalt cu transformările prin care au trecut şi cu bucuria de a se revedea.
Sufletele se desfată unul de prezenţa celuilalt, sufletele cântă, sau se bucură pur şi simplu pentru că de multă vreme nu au mai fost unul cu altul atât de aproape. Şi pentru că au în sfârşit ocazia să îşi odihnească corzile atât de întinse până acum peste mări şi ţări pentru a se ţine strâns unul de celălalt împotriva distanţei, a tăcerilor, a evenimentelor, a oamenilor care din neatenţie erau cât pe ce să calce peste legături.
Şi uite aşa, când sufletele s-au odihnit împreună şi s-au mai încărcat puţin, minţile noastre au impresia că în sfârşit s-au pus la curent cu „ce s-a mai întâmplat” şi merg liniştite spre casă bucuroase de revedere.
„Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: "Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?" Ei vă întreabă: "Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?" Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.”
(Micul prinţ – Antoine de Saint-Exupéry)
Rareori răspunsurile la întrebări le sunt cu adevărat necesare sau de folos. Sunt de fapt, vociferarea curiozităţii, plictiselii, incapacităţii de a sta pur şi simplu în tăcere sau deseori – chiar dacă inconştient – rezultatul micii răutăţi din interiorul nostru, care de fapt cunoaşte răspunsul la întrebare dar vrea să te facă să spui tu cu voce tare ceva care te doare.
Şi aşa apar întrebările rudelor despre X aspect al vieţii tale personale sau profesionale care e sensibil, apar întrebările mamelor care sunt foarte triste că nu mai eşti mic şi nu îţi mai pot controla viaţa, apar întrebările aşa zis-şilor prieteni despre „ce mai faci tu” când de multe ori e foarte clar că tu nu faci bine, sau faci pur şi simplu ceea ce faci sau eşti în schimbări şi modificări şi nu ştii nici tu de fapt ce faci.
Şi dacă eşti un om care ia întrebările în serios şi încearcă să lege o conversaţie cu adevărat consistentă, apoi atunci eşti în mare încurcătură. Pentru că tu nu ţi-ai mai adresat de ceva vreme întrebarea cu pricina şi brusc trebuie să pui într-o formă coerentă incoerenţa şi dezordinea din tine.
Dar mai sunt şi revederile.
Revederile cu prietenii tăi – suflete pereche – la care de fapt întrebările şi cuvintele curg într-un mod armonios, unele după altele aliniate şi cuminţi. Pentru că ele, cuvintele, sunt acolo doar pentru ceilalţi, pentru ca ei să nu se întrebe cum de oamenii ăştia doi nu vorbesc.
Pentru că de fapt tu nu asculţi ce spune gura celui de alături ci sufletul tău stă în prezenţa sufletului de alături şi se plimbă împreună şi se împărtăşesc unul de celălalt. În timp ce atmosfera se încarcă fie cu vorbe fie cu tăceri, sufletele se bucură unul de altul şi se pun la curent încetişor, molcom unul pe celălalt cu transformările prin care au trecut şi cu bucuria de a se revedea.
Sufletele se desfată unul de prezenţa celuilalt, sufletele cântă, sau se bucură pur şi simplu pentru că de multă vreme nu au mai fost unul cu altul atât de aproape. Şi pentru că au în sfârşit ocazia să îşi odihnească corzile atât de întinse până acum peste mări şi ţări pentru a se ţine strâns unul de celălalt împotriva distanţei, a tăcerilor, a evenimentelor, a oamenilor care din neatenţie erau cât pe ce să calce peste legături.
Şi uite aşa, când sufletele s-au odihnit împreună şi s-au mai încărcat puţin, minţile noastre au impresia că în sfârşit s-au pus la curent cu „ce s-a mai întâmplat” şi merg liniştite spre casă bucuroase de revedere.
„Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: "Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?" Ei vă întreabă: "Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?" Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.”
(Micul prinţ – Antoine de Saint-Exupéry)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
