Prea mult, deplin, doar puțin

- Cum e să fii prea mult, mă întrebi?
Aș zice că este un simțământ de deplin.
Nici mult, nici puțin.

Aproape complet însă, da.


- Și de aceea ceri atât de mult?
- Tocmai. Că am nevoie de foarte puțin...
  Îți șoptesc.


Asta e taina neștiută de mulți.
Că prea multul, fiind deplin,
Are nevoie de doar un gând, un sărut și o îmbrățișare
...De odihnă de prea mult.

Din când în când.

- Cât de des, mă întrebi?

- Nu des, dar constant, răspund.

- Păi e mult. Cine a mai văzut constanță în ziua de azi?

Plus, nimeni nu are astăzi un stoc atât de mare 

De săruturi, îmbrățișări și gânduri.

Sunt consumate demult.

Se mai găsesc ici-colo,

Fie câte o îmbrățișare,

Fie un zâmbet,

Fie un gând copilăros de vară

...dar rareori în același loc sau cu zăcământ adânc.

- Atunci da,

Poate că "doar puțin"

E prea mult.

Gânduri

Întrebi despre tine ce gânduri am,
Cum se așează în filele jurnalului,
Ce ordine au ele. Și rândurile scrise
De ascund vreun ”nu”.
Dar când timpul nu mai are măsură,
Când inima e așezată între stele,
Alături de nori din fotografii demult uitate,
apusuri, orizonturi și nesfârșit,
ce răspuns mai este de găsit?

Poveste Albastră

 

A fost odată ca niciodată un nor de primăvară. Nu știa cum a ajuns pe cer, nici unde merge, ci doar că locul lui e acolo.

Pentr adulții de pe Pământ el era o umbră peste soare, sau poate chiar un semn de ploaie. Copiii îl vedeau ca pe un inorog, ca pe murgul lui Harap Alb sau poate ca pe o zebră căreia i-au fugit dungile în noapte.

Noroc de cei visători. Doar ei recunoșteau că norul e o lume în sine, o lume în care ei pot trăi și unde pot călători liberi spre zările nesfârșite.

Așa se face că norul plutea în continuare liniștit pe cer...pentru că se știa recunoscut în adevărata lui fire. Se bucura și se lumina cu lumina soarelui care îl învăluia încălzindu-l în fiecare zi. Se mângâia astfel și visa în fiecare noapte lângă luna cea limpede.

Doar uneori se întreba...voi deveni vreodată ploaie de vară care să mângîie frunzele de tei?

(3 iunie 2024)

Bocanci de drum și oglindă

E bine să ai întotdeauna la tine bocanci și oglindă.

Bandaje și ceva medicamente.
Atenție și trezvie.

Vorbesc cu oameni și văd că ei nu văd,
Vorbesc doar cu cineva din afara lor.

Uneori nici eu nu mă văd.
Alteroi m-aș vedea dar aleg să mă ignor,
Și apoi tot eu vin certându-mă că am lipsit.

Oamenii nu se văd nici pe ei de cele mai multe ori,
Nu se văd nici măcare pe ei când erau mici,
Și nu vor să își amintească.
Viața e mai ușor de trăit fără vedere.

Dar viața fără vedere e moarte.
Și deși nu trebuie să te uiți doar la tine, ca să nu cazi pe drum într-o groapă,
E recomandat să te simți pe tine pe interior.

Pentru că altfel poate deja ai căzut în gropi
Și ai răni,
Și vei muri sângerând,

Și ai fi putut evita asta, dacă te simțeai pe tine însuți.
Te-ai fi bandajat de câte ori sângerai,
Învățai care sunt plantele otrăvitoare,
Și urzicile care te urzică pe picioare.
Ai fi încălțat cizme de gumă când era noroi,
Și parazăpezi și bocanci de iarnă pe omăt.

Și ai fi ajuns la capăt mai întreg
Și ceva mai înțelept,
Trecând totuși prin tot ceea ce ai de trecut
Fără frică, dar și fără răni de moarte înainte de moarte.

De aceea e bine să ai tot timpul la tine
bocanci de drum, ochii și o oglindă.

(21 aprilie 2024)

Binele

 ”Dorirea binelui este înnăscută omului. [..]

Înainte de a trece la căutarea binelui, este necesar să notăm câteva considerații generale asupra lui. Binele nu trebuie căutat ca idee, pentru că nu poate fi idee; trebuie căutat ca realitate, căci doar ca realitate poate fi în legătură cu omul și cu viața lui. Mai mult, binele nu trebuie căutat în afara - sau cel puțin doar în afara - lumii. Pentru că de s-ar afla doar în afara lumii, i-ar fi innacesibil și nefolositor. În cazul acesta lumea nu l-ar putea simți și trăi. Prin urmare, binele trebuie să se afle înăuntrul lumii, dar și înlăuntrul omului. Fiindcă de s-ar afla doar înlăuntrul lumii - nu și înlăuntrul omului - nu ar putea fi cu adevărat bine. În acest caz i-ar duce pe oameni la căutări egoiste, individuale, provocând conflicte și antagonisme între aceștia. Astfel că binele însuși ar deveni cauza propriei lui contestări. Deci, pentru a fi bine, trebuie să fie accesibil omului. În sfârșit, trebuie să fie deopotrivă accesibil tuturor oamenilor, și aceasta astfel încât părtășia lor de el să nu creeze probleme relațiilor dintre ei, ci să devină izvor al legăturii lor întrelaolaltă și al înlăturării cauzelor ce îi separă.”

(Georgios Mantzaridis)

Simultan

 

Love me like you do

De fapt nimeni nu zice sau crede asta. În realitate e mai degrabă - ”love me like I want”.

Ultimele luni mi-au arătat că de fapt fiecare ne dorim să fim iubiți într-un anumit fel și cel mai adesea foarte prompt, celălalt să lase baltă orice făcea și să fie 100% prezent și implicat cu noi. Pentru că altfel concluzionăm că nu suntem de fapt iubiți. Poate e un comportament pe care îl păstrăm de când eram bebeluși - aud asta des la prietenele mele, toate cu copii de maxim 2 ani. Îmi povestesc cum cei mici încep să plângă din senin și o țin așa mârâind neîncetat uneori și câteva ore, fără să se liniștească.

Așa facem și noi ca adulți. Sunăm, scriem, sau spunem ceva unui prieten și așteptăm deplină dedicare și dacă se poate maximă citire a gândurilor și dorințelor. Faceum uneori tantrumuri de adulți, zicând o vorbă grea și atât de apropiată de adevăr încât celălalt o reține ani buni.

Surprinzător este că la rândul nostru, când e să îi iubim pe ceilalți ni se pare firesc să o facem exprimându-ne așa cum ne este nouă natural. Ne dorim ca celălalt să înțeleagă că forma noastră de iubire este să fim prezenți sufletește de exemplu, și nu să le facem cumpărăturile sau să ne jertfim o seară liberă pentru a le face un serviciu. Sau că afecțiunea noastră arată ca un simplu ”ce mai faci” și nu ca ”îmi pare rău că treci prin aceste greutăți, și să știi că poți conta pe mine”.

Viața ne pune deseori în contexte în care limita capacității noastre de iubire se întâlnește fix cu limita nevoii extreme a celuilalt de a fi iubit într-un anumit fel. Sunt momente în care se fac răni și în care suntem agresori inconștienți. 

Probabil semnul iubirii profunde și al creșterii sufletești este să găsești de fiecare dată calea să te întorci către celălalt, să te întâlnești din nou cu el, și sufletele voastre să se îmbrățișeze din nou. Fie că ești cel căruia îi sângerează rana, fie că ești cel care ține arma cu care s-a făcut rana.

...presupun că aici intervine Dumnezeu și vindecă. Probabil noi singuri ne-am adânci din ce în ce mai mult în prăpastie dacă El nu ar veni să vindece...așa cum se întâmplă în multe familii și prietenii distruse pe viață.