Prea mult, deplin, doar puțin

- Cum e să fii prea mult, mă întrebi?
Aș zice că este un simțământ de deplin.
Nici mult, nici puțin.

Aproape complet însă, da.


- Și de aceea ceri atât de mult?
- Tocmai. Că am nevoie de foarte puțin...
  Îți șoptesc.


Asta e taina neștiută de mulți.
Că prea multul, fiind deplin,
Are nevoie de doar un gând, un sărut și o îmbrățișare
...De odihnă de prea mult.

Din când în când.

- Cât de des, mă întrebi?

- Nu des, dar constant, răspund.

- Păi e mult. Cine a mai văzut constanță în ziua de azi?

Plus, nimeni nu are astăzi un stoc atât de mare 

De săruturi, îmbrățișări și gânduri.

Sunt consumate demult.

Se mai găsesc ici-colo,

Fie câte o îmbrățișare,

Fie un zâmbet,

Fie un gând copilăros de vară

...dar rareori în același loc sau cu zăcământ adânc.

- Atunci da,

Poate că "doar puțin"

E prea mult.

Gânduri

Întrebi despre tine ce gânduri am,
Cum se așează în filele jurnalului,
Ce ordine au ele. Și rândurile scrise
De ascund vreun ”nu”.
Dar când timpul nu mai are măsură,
Când inima e așezată între stele,
Alături de nori din fotografii demult uitate,
apusuri, orizonturi și nesfârșit,
ce răspuns mai este de găsit?

Poveste Albastră

 

A fost odată ca niciodată un nor de primăvară. Nu știa cum a ajuns pe cer, nici unde merge, ci doar că locul lui e acolo.

Pentr adulții de pe Pământ el era o umbră peste soare, sau poate chiar un semn de ploaie. Copiii îl vedeau ca pe un inorog, ca pe murgul lui Harap Alb sau poate ca pe o zebră căreia i-au fugit dungile în noapte.

Noroc de cei visători. Doar ei recunoșteau că norul e o lume în sine, o lume în care ei pot trăi și unde pot călători liberi spre zările nesfârșite.

Așa se face că norul plutea în continuare liniștit pe cer...pentru că se știa recunoscut în adevărata lui fire. Se bucura și se lumina cu lumina soarelui care îl învăluia încălzindu-l în fiecare zi. Se mângâia astfel și visa în fiecare noapte lângă luna cea limpede.

Doar uneori se întreba...voi deveni vreodată ploaie de vară care să mângîie frunzele de tei?

(3 iunie 2024)

Bocanci de drum și oglindă

E bine să ai întotdeauna la tine bocanci și oglindă.

Bandaje și ceva medicamente.
Atenție și trezvie.

Vorbesc cu oameni și văd că ei nu văd,
Vorbesc doar cu cineva din afara lor.

Uneori nici eu nu mă văd.
Alteroi m-aș vedea dar aleg să mă ignor,
Și apoi tot eu vin certându-mă că am lipsit.

Oamenii nu se văd nici pe ei de cele mai multe ori,
Nu se văd nici măcare pe ei când erau mici,
Și nu vor să își amintească.
Viața e mai ușor de trăit fără vedere.

Dar viața fără vedere e moarte.
Și deși nu trebuie să te uiți doar la tine, ca să nu cazi pe drum într-o groapă,
E recomandat să te simți pe tine pe interior.

Pentru că altfel poate deja ai căzut în gropi
Și ai răni,
Și vei muri sângerând,

Și ai fi putut evita asta, dacă te simțeai pe tine însuți.
Te-ai fi bandajat de câte ori sângerai,
Învățai care sunt plantele otrăvitoare,
Și urzicile care te urzică pe picioare.
Ai fi încălțat cizme de gumă când era noroi,
Și parazăpezi și bocanci de iarnă pe omăt.

Și ai fi ajuns la capăt mai întreg
Și ceva mai înțelept,
Trecând totuși prin tot ceea ce ai de trecut
Fără frică, dar și fără răni de moarte înainte de moarte.

De aceea e bine să ai tot timpul la tine
bocanci de drum, ochii și o oglindă.

(21 aprilie 2024)