Cautare

Doamne,
umple Tu
Golul din inima mea,
dorul din firea mea,
gândul de sub tâmpla mea...

Somn

Dorm gândurile mele de alabastru, învăluite în tristețile melancoliei copilărești,
Dorm bătăile inimii mele adânci, învăluite în undele zburate ale gândurilor,
Dorm și privirile ochilor inimii mele în care crește viața...

Somn ușor, zic.

Sfântul căruia îi cântă vrăbiuțele și care ne-a dat cafea bună

Ne uităm la drumul șerpuit care ne duce la Mănăstirea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Mergem la pas și ne gândim cu un fior la întâlnirea cu Sfântul – pășim prin locurile în care s-a nevoit până ce a trecut în Viață. Când intrăm în biserică se cântă paraclisul și ne așezăm la rând, pentru a ne închina la moaște. Îți vine să rămâi aici într-un colțișor, așezat în genunchi și să te lași învăluit. Învăluit în ce? În duhul locului, în rugăciunile Sfântului care străbat timpurile, în rugăciunile părinților care sunt în mănăstirea aceasta.

Cerem în inimă binecuvântarea și pornim înapoi spre autocar. Trecem pe lângă un pom. Când colo, ce să vedem: pomul e plin de păsărele care cântă, deși acesta e unul dintre foarte puținii pomi într-o întindere pustie. Oana spune: „ Îi cântă și acum la fel cum cântau odinioară la înmormântarea Sfântului”.

”Zâmbete, simplitate și cafea cu gust românesc și adâncime de taină.” - Veți râde de gândurile acestea amestecate și copilărești care îmi trec acum prin minte. Cred că Sfântul Ioan Iacob a fost vesel în inima sa. Nu știu dacă e corect să spunem ’vesel’ despre un Sfânt, însă acestea sunt lucrurile pe care le simt – poate, în fapt, un pogorământ pentru cei mici.

Nesomn

Nu pot sta noaptea în tristeţea mea
din pricină că-mi aduc aminte de tristeţea lui.
Nimic n-am cu el şi cred
că nici nu suntem de acelaşi fel al vederii
şi nici nu cred că suntem
de pe aceeaşi parte a cerului.

Şi totuşi nu pot să stau în tristeţea mea
din pricina tristeţii lui
şi nici să dorm nu pot
şi nu de coşmar, de vis,
de astfel de spaime neutre...

Nu pot să dorm din tristeţea
de a nu mă vedea neapărat
şi fără de mine
când stă noaptea în tristeţea lui
şi mai ales când nu poate să stea
în tristeţea lui
noaptea, din pricina mea.

(Nichita Stănescu)

Melcul

Un melc purtându-și cochilia de plumb se târăște încetișor pe lângă drum. Drumul e plin de lei, iepuri, găini, cai, păuni și alte vietăți ale pământului care sprintează în perechi înainte-tot înainte cu zâmbete întipărite pe chip. 

Par să spună:

- "Așa e viața, ca drumul acesta: largă, deschisă, de trăit în pas alert și cu energie. Soarele strălucește deasupra, capătul se vede – uite – acolo în zare, și seninul cerului ne face clară direcția".

Melcul îi privește și le dă dreptate în inima sa, deși nu își amintește să fi trăit vreodată această credință atât de viu, și nu mai știe câtă vreme a trecut de când a mers lângă alt melc: 
- "Hmmm, casa asta de plumb e cam grea, iar eu cam mic și apăsat." își zice el.
- " Plus că nu am picioare, deci alunec lipicios și greoi. Bine că m-am născut pe lângă drum, așa nu stau în calea celorlalți.
Am cam îmbătrânit și mi-a slăbit vederea. Poate de aceea nu văd capătul drumului, în zare, ca ei. Poate, dacă vreodată se vor face ochelari pentru melci, am să îl pot vedea și eu.

...Hmm, oare la ce-or fi buni și melcii..."

și începe din nou să se târască sfios pe lângă drum, purtându-și povara și admirând tăcut perechile de pe calea deschisă.

Viața

"Dragă Dumnezeu,

Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă simt bine.

Încerc să le explic părinților mei ca viața e un dar buclucaș. La început ai tendința să-l supraestimezi crezând că viața pe care ai primit-o este veșnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nțelegi nimic din ea și pe care uneori ți-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârșit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriți. La cei o sută de ani ai mei pot spune că știu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrânești mai mult cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viața. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin știe să se bucure de viață, dar la o sută, când nici măcar să te miști nu mai ești în stare, trebuie să știi să-ți pui inteligența la lucru.

[…]

Te pup. Pe mâine,

Oscar”

(Oscar și Tanti Roz, Eric-Emmanuel Schmitt)

Conștiință

Sunt un gând de furnică cu ochelari și un deget de fluture pe o pleoapă de copil.
Sunt un adânc de fântână cu apă vie ascunsă sub apăsătoare pojghiță de prezent.
Sunt un gest stingher de om al gliei în fața Împăratului.
Melc cu puterile slăbite sub casa de plumb.

...Stop, a intrat pe ușă rațiunea.

Am legat…

Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
și le-am spus să mă găsească.
și copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.
Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
și le-am spus să mă găsească.
și păsările m-au găsit
Cu un cântec.
Am legat tristețea la ochi
Cu un zâmbet,
și tristețea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.
Am legat soarele la ochi
Cu nopțile mele
și i-am spus să mă găsească.
Ești acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.
Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
și toate sentimentele
Pe care am încercat sa le leg
La ochi.
(Marin Sorescu)

Aseară

În noaptea asta cu iz de veșnicie
Mă simt o aripă de cal măiestru și viteaz;
Un fir adânc, în mine, se răsucește de trăire...
Aș vrea ca sufletul să-mi fie veșnic treaz.

Neputință

De fiecare dată când încerci să faci cele ale lui Dumnezeu realizezi că ești cu totul neputincios. Noi, în mândria noastră, atunci ne încrâncenăm și ne osândim sec. Pentru că ne credem în stare a face mai mult. Asta ne încătușează ca într-o menghină și ne chinuie.

Dacă în loc de asta am recunoaște că atât e statura noastră și am cere iertare cu mâhnire lui Dumnezeu, El ne-ar mângâia. Și mai mult ne-am folosi fiind astfel lângă El.

Așa cum un pui de vrabie abia născut - slăbănog, fără pene și urâțel de tot - este cu putere iubit de mama sa chiar în (sau tocmai pentru) halul în care se află. Și e ținut sub aripă, în ocrotire.

Și eu am atâtea fețe...

"Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși. Dar uneori se întîmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fețe încît nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sînt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Și eu am atîtea fețe și în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată?

[...]

Sînt oameni care au plînsul în interior. Aceștia sînt cei mai frumoși oameni de pe pămînt. Acest plîns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plîns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sînt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decît aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plîns măcar odată în viață, să plîngi de-adevăratelea."

(Fragment din romanul ”Fuga spre cîmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă” - Ieromonah, Savatie Baștovoi)

Să te întorci în tine

Atât de mult în zi, încât nu mai simți serile;
atât de multă mișcare, încât nu mai miroși frigul;
atât de mult somn, încât nu mai trăiești lumina dimineții.

Atât de mult în acțiune, încât nu mai gândești;
atât de mult spui, încât nu mai ai cuvinte;
atât de mult răspunzi, încât îți pierzi echilibrul.

Atât de mult prezent, încât ești absent din tine;
atât de mult cauți, încât nu auzi;
atât de mult citești, încât nu înțelegi.

Însă El îți vorbește și te ocrotește așa absent cum ești. Și te așteaptă să te întorci în tine prin El...

(însemnare din 18 februarie, 2011)

Omul în căutarea sensului vieții

Tocmai am citit o carte scrisă de un autor pe care îmi doream de multă vreme să îl cunosc: Viktor E. Frankl, pentru că prezintă o viziune cu totul aparte asupra vieții și psihoterapiei, fiind în fapt numit părintele celei de-a treia școli Vieneze de psihoterapie: logoterapia.

Dacă ați citit cartea lui Stephen Covey - ”Eficiența în 7 trepte”, cu siguranță ați auzit de el acolo, în partea în care Covey explică noțiunea de responsabilitate - abilitatea de a alege răspunsul pe care dorești să îl dai, indiferent de circumstanțele în care te afli. Covey îl menționează pe Frankl și povestește despre experiența acestuia în lagărul de la Auschwitz și modul în care a ales să răspundă evenimentelor prin care trecea.

Mă bucur în mod deosebit să descopăr o școală de psihoterapie care trece de viziunea lui Freud sau Adler și vede omul în întregimea sa, în minunăția și superioritatea la care este chemat.

Iată câteva fragmente care m-au impresionat:

”Un gând m-a străpuns: pentru prima dată în viață am înțeles adevărul, așa cum l-au așezat în ode atâția poeți, declarat ca ultimă înțelepciune de atât de mulți gânditori. Adevărul este că dragostea este ultimul și cel mai înalt țel la care omul poate să aspire. Atunci am înțeles sensul celei mai mari taine pe care poezia gândirea și credința umană trebuie să ne-o împărtășească: izbăvirea omului este prin dragoste și în dragoste. Am înțeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuși să cunoască fericirea, chiar dacă și numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită. Neînchipuit de singur, neputincios să se exprime printr-o activitate pozitivă, când singura sa realizare se reduce la a-și îndura suferința așa cum se cuvine - onorabil, așadar aflat într-o astfel de situație, omul poate, prin conteplarea plină de iubire a chipului persoanei iubite, pe care o poartă în sine, să ajungă la împlinire. Pentru prima oară în viață am putut pricepe înțelesul cuvintelor ”îngerii se pierd în contemplarea perpetuă a slavei nemărginite”.

[...]

Sufletul meu era încă agățat de chipul soției mele. Un gând îmi trecu prin minte: nici măcar nu știam dacă mai era în viață. Știam un singur lucru - un lucru pe care îl învățasem deja bine: dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a ființei iubite, găsindu-și sensul cel mai profund în ființa sa spirituală, în sinele său lăuntric. Fie că este sau nu prezentă, fie că este sau nu în viață, toate acestea încetează cumva să mai conteze.

Nu știam dacă soția mea mai trăia și nu aveam nicio posibilitate de a afla adevărul (pe toată perioada detenției nu am putut trimite și nici primi vreo scrisoare): dar în clipa aceea nu mai conta. Nici măcar nu aveam nevoie să aflu: nimic nu putea știrbi tăria dragostei mele, și chipul iubitei mele. Dacă aș fi știut în clipa aceea că soția mea era moartă, cred că aș fi continuat să mă dăruiesc, netulburat de acest fapt, contemplării chipului ei, iar conversația mea lăuntrică cu ea ar fi fost la fel de vie și îndestulătoare: ”Pune-mă ca o pecete pe inima ta, căci dragostea este tare ca moartea.” (Cântarea Cântărilor - Vechiul Testament)”

(Viktor E. Frankl - ”Omul în căutarea sensului vieții”)

Din gândurile mai vechi

Merg la Vecernie. Fulguiește. Parcă ar fi o zi de noiembrie târziu. Miroase frumos de la pâinea proaspăt coaptă din sacoșă.

Parcă aș fi într-un fragment de Preda. Nu știu care. Cel în care personajul principal merge într-o zi de iarnă să predea lecția de pian obișnuită fetei răsfățate și cu prea puțin talent a boierului...Merge în înserare pe aleea lungă și mărginită de copacii dezgoliți, printre fulgii delicați de nea.

Poate nici măcar nu e Preda. M-a stropit o mașină. Se înserează. Sunt convinsă că există o frumusețe sfântă în cotidian. Numai noi suntem absenți și nu o observăm.

Fulguiește sfânt în înserarea de părut noiembrie...

(19 februarie, 2011)

Niciodată n-a fost ceva în această lume iubit prea mult..

”Niciodată n-a fost ceva în această lume iubit prea mult, dar multe lucruri au fost iubite într-un mod eronat și toate au fost iubite într-o masură mult prea mică. Trebuie să fim în întregime viață și entuziasm, vigoare și iubire pentru orice lucru și aceasta ne va echilibra. Îndrăznesc să spun cu încredere că orice persoană din această lume trebuie să fie iubita ca și aceasta...dar Dumnezeu fiind iubit infinit mai mult , infinit mai mare va fi și bucuria noastră iar inima noastră va fi mai mult împreună cu El, astfel că cine iubește pe Dumnezeu așa cum trebuie nu poate fi în primejdie de a iubi prea mult pe ceilalți.”

(Thomas Traherne)

I believe in aristrocracy, though

"I believe in aristocracy, though - if that is the right word, and if a democrat may use it. Not an aristocracy of power, based upon rank and influence, but an aristocracy of the sensitive, the considerate and the plucky. Its members are to be found in all nations and classes, and all through the ages, and there is a secreat understanding between them when they meet. They represent the true human tradition, the one permanent victory of our queer race over cruelty and chaos. Thousands of them perish in obscurity, a few are great names. They are sensitive for others as well as themselves, they are considerate without being fussy, their pluck is not swankiness but power to endure, and they can take a joke." — E.M. Forster (Two Cheers for Democracy)

Tăcerile din piept

Zilele acestea am ”realizat” un lucru. În fine, în ultima vreme am mai „realizat” eu și altele, dar acest gând mi se tot întoarce. Poate l-am citit undeva, mai demult, și aceasta este doar o aprofundare...oricum ar fi, rezonează în mine:

Să poți să suferi discret, galant, aș spune să suferi în șoaptă, ca și cum te-ai strădui să nu trezești din somn un copil. Să te doară tainic și blând, cu zâmbete ascunse în tăceri, să ții în ochi doar o undă de melancolie și o pace să te înconjoare. Chiar de te doare tare, adânc, precum o rană facută de o țepușă ce s-a adâncit în ființa și în sufletul tău – totuși, la granița pielii aceasta să nu fie cu mult mai mult decât un punct. Să fii demn, nobil în suferința ta – oricum suferi, prin urmare de ce să ”te impui” asupra altora cu durerile tale încărcându-i și pe ei. Deseori, dezvăluind durerea ta și gândurile născute din suferință de nenumărate ori și nenumărator oameni...descoperi...descoperi că durerea își pierde taina, adâncimea. Durerea nu mai curăță. Durerea nu mai aduce înțelegere și sens.

În ziua de astăzi durerile noastre sunt vocale, țipă, le vedem la televizor, le tragedizăm și le telenovelizăm, le vulgarizăm. Ne place parcă să ne exhibăm rănile, să ne urcăm pe grămada de gunoi și să ni le prezentăm una câte una spre analiza trecătorilor. Femeilor le curge rimmelul între șiruri de lacrimi, bărbații beau până cad sub masă și totul e înecat în lumină de reflectoare. Să se știe că suferim, să fie show, să creăm tămbălău și bâlci. În ziua de astăzi durerile trebuie știute și compătimite, nu trebuie trăite în adâncimea lor...

...Prefer...prefer totuși... tăcerile din piept.


Tăcerile din piept {link}

Aş vrea să fiu aşa uşor
Să poţi să mă respiri fără să ştii,
Să nu mai ies din trupul tău
Decît atunci cînd trupul tău nu va mai fi.

Îmi spui că se întîmplă des,
Iar eu te cred - nimic nu e perfect -
Şi-atunci vorbesc prea mult
S-ascund aşa tăcerile din piept...

Tu vrei să joci fără să rişti
Şi să cîştigi război după război,
Nu-ţi pasă cîţi soldaţi omori,
Nu-ţi pasă că soldaţii sîntem noi...

Tu rîzi cu rîsul tău frontal
Şi-aş renunţa dacă aş fi deştept:
Am răni mai reci decît zăpada,
Mai reci decît tăcerile din piept.

N-am stat şi nu m-am tîrguit,
Ba chiar am oferit mereu mai mult,
Deşi chiar tu m-ai prevenit,
Am refuzat, refuz şi-acum s-ascult.

Şi-apoi, să ştii, e-aşa plăcut
Şi merită oricît să stau s-aştept
În miezul zilei să-ţi aşezi
Tu fruntea pe tăcerile din piept...

(Alexandru Andrieș)

Păi da...

Păi da, cum să spun. Cred că mai întâi se salută: deci, bun găsit, pentru că de multă vreme nu ne-am mai văzut. Am tot cântărit dacă să reîncep să scriu, sau mai bine să fac alta pagină, sau mai bine să nu mai scriu deloc vreodată, dar iată-mă-s. N-am să vă promit că voi scrie constant, că voi înnoi pagina, n-am să ma disculp prea mult, dar am să încerc să reînnod firul de unde a rămas.

M-am obișnuit deja cu propria-mi formulă, și cred în continuare în ea :): ”sunt sigură că cineva, undeva deja a gândit, a spus, a scris aceleași lucruri pe care urmează să vi le împărtășesc și eu acum”. Dar iată că lucurile acestea așa s-au copt în interiorul meu, au crescut de așa manieră, încât simt nevoia să le împărtășesc.

Libertate si ascultare

Multă multă vreme a trecut de când nu v-am mai scris. O vreme a trecut tăcând, o altă vreme ascultând şi o alta pur şi simplu pentru că nu am mai reuşit să mă adun pentru a conversa cu voi. Toată această vreme adunată face ca deocamdată să nu îndrăznesc a vă împărtăşi ce este în interiorul meu - cuvintele se sfiesc să se arate deşi unele noi înţelegeri s-au cristalizat în mine.

De aceea, deocamdată, va scriu câteva rânduri în care mă regăsesc:

"[...] Omul a fost gândit şi făcut de Dumnezeu în deplină libertate şi i s-au pus înainte toate condiţiile pentru a-şi împlini şi trăi libertatea. Libertatea este darul minunat pe care l-a făcut Dumnezeu omului. Poate că prin nimic altceva Dumnezeu n-ar fi putut să-Şi arate dragostea pe care ne-o poartă decât prin faptul că ne-a dăruit deplina libertate de gândire şi de acţiune.

Prin nimic altceva nu putem ilustra dragostea decât prin încrederea pe care o acordăm celui pe care îl iubim. Şi această încredere i-o arătăm atunci când îi oferim deplina libertate.

[...]Această sete de libertate intră în contradicţie aparentă cu ascultarea care ni se cere, oarecum, atunci când începem viaţa noastră duhovnicească. [...] Dar oare omul nu a fost înzestrat de la bun început cu destulă înţelepciune şi destulă cunoaştere pentru a-şi putea trăi condiţia sa şi relaţia cu Dumnezeul şi Ziditorul său, fără a fi nevoie nevoie de alţi intermediari? Sigur că da!

Însă omul şi-a încălcat această putere, a pierdut legătura cu Ziditorul său, pierzându-şi totodată şi armonia şi integritatea interioară. Astăzi, omul, pe bună dreptate, poate să-şi spună, aşa cum şi noi la rândul nostru ne-am spus adesea: "Nu ştiu ce să fac, nu mă mai înţeleg, nu ştiu de unde mi-au venit aceste gânduri, nu ştiu de ce am făcut cutare sau cutare lucru."

Omul, în complexitatea sa, are momente în care se simte depăşit de sine însuşi. Sfântul Grigore de Nyssa afirmă că acesta este argumentul cel mai grăitor că noi avem origine divină, că suntem infiniţi şi de necuprins în puterea gândirii noastre. Ne vin gânduri despre care spunem că nu ne-au mai venit niciodată, trăim stări şi avem simţăminte pe care nu le-am mai avut, ni se întâmplă să simţim lucruri şi realităţi în faţa cărora ne simţim neputincioşi. Pentru că mintea noastră şi toate valorile noastre, cu care suntem obişnuiţi să operăm şi prin care judecăm lumea şi lucrurile, pot deveni dintr-o dată neputincioase în faţa unor experienţe noi care ne sunt date să le trăim.

Dar această nedumerire şi dezorientare reprezintă, de fapt, un pas avansat pe calea cunoaşterii. Lucru pe care l-a simţit şi Socrate când a zis: "Eu ştiu că nu ştiu nimic!". Acesta este momentul crucial în care omul, iluminat de propria experienţă, îşi dă seama că are nevoie de un barometru al gândirii şi al acţiunilor sale, cu alte cuvinte de o călăuză, care poate fi un alt om, pe care îl recunoaşte a fi mai experimentat sau, în cel mai rău caz, o sumă de principii de viaţă verificate de predecesori. Această alegere, oricare ar fi, este şi ea un act al libertăţii. [...]"

("Singuri în faţa libertăţii" - Savatie Baştovoi)

Miercurea fără cuvinte

Pentru ziua de naştere a fratelui meu, Adrian.