A fost o dată ca niciodată Dragostea

Zilele acestea mi-a venit gândul că rareori am scris fericită, sau melancolico – fericită în Bucureşti. Mă gandeam că poate oraşul acesta îmi inspiră doar tristeţile şi angoasele şi creşterile de suflet în timp ce Iaşul e responsabil de stările de visare, de liniştile mele, de pacea mea.

Până şi dragostile mele cele mai profunde şi adevărate şi frumoase şi pline de cântec tot în Iaşi au fost.
În Iaşi a fost Iubirea mea de Cireşari, cu melodii din Pasărea Colibri şi ţineri de mână în drumul spre bibliotecă şi alergări prin ploaie.
În Iaşi a fost şi Dragostea mea de Mircea Eliade, cu sacrul ascuns în atingerea întâmplătoare a degetelor mele de mâna lui pe bancheta trenului, cu descoperirea unui alt eu în mine, cu dueluri mentale şi delicateţe nesfârşită.
În Iaşi am simţit cum sufletul meu creşte infinit de mult, cum se umple cu mii de picături minuscule de zâmbet, de gesturi, de alinturi, de plânsuri zbuciumate, de pace, de urcuşuri şi văi de iubire.

...Mirosul de tei dimineaţa după ploaia grăbită de vară...Izul de iarnă, fum şi frigul la răsărit pe drumul spre Cetăţuia
...Merele verzi, dulci-acrişoare mâncate pe furiş în livada de lângă bloc
...Vânătoarea de vietăţi fantastice ale iazului
...Calul alb şi blând care mă aştepta de ziua mea la hipodrom
...Şederea pe iarbă dimineaţa la patru ţinându-l strâns de mână pe Cireşar şi numărând stele pe cerul de cerneală neagră...Alergând desculţ prin apa fântânii din faţa facultăţii şi râzând
...Un buchet de garofiţe mov-roz primit în dar
...Nopţile de Crăciun cu degetele mirosind a portocală
...Suferinţa roşie şi încruntată şi indigo din sufletul despărţit
...Pacea regăsirii mele
...Mintea în scânteie de oţel visând să ardă în văzduh
Dar astăzi, astăzi dimineaţă în Bucureştiul de toamnă m-am trezit râzând.

Îmi venea să alerg, să sar, să cânt să mă duc afară şi să vorbesc cu porumbeii, să cumpăr un braţ de dumitriţe şi să le arunc în văzduh, să pictez cu mult soare pe toate pânzele imaginare din jurul meu. Să desenez baloane de ciocolată în mâinile tuturor copiilor şi zâmbete de marţipan pe chipurile tuturor bunicilor de pe Pământ.

Astăzi aş fi vrut să scriu o poveste despre Făt-Frumos-cu-Ochii-Negri-ca-Pana-Corbului şi Prinţesa-Gene-Întoarse-pentru-Ochi-Verzi. O poveste din care copiii toţi să înţeleagă prin cuvinte delicate cât este de frumoasă, cât este de plină de viaţă, de acoperitoare, de gingaşă, de vibrantă dragostea.O poveste care să facă în aşa fel încât sufletele tuturor copiilor de pe faţa Pământului să se umple de lumină şi de zâmbet, de pace de negrăit şi linişte de necuprins, de bucurie nesfârşită.
Astăzi aş fi putut să scriu Povestea Poveştilor. Povestea tuturor bunicilor care se ţin de mână pe o bancă din parc şi privesc porumbeii, a tinerilor care plutesc pe aleile oraşelor într-o lume proprie, a părinţilor care îşi simt piepturile pline de gingăşie privind la miracolele-copii.
Astăzi Bucureştiul mi-a dat un gând fericit, sau măcar melancolico-fericit.

Astăzi Bucureştiul mi-a adus aminte de Dragoste.
~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

(Sf. Apostol Pavel - Epistola I către Corinteni)

O criză, două, şapte, nouă

Aşaaa. Dacă tot tragem concluzii în seara aceasta, hai să mai scriu şi despre asemănările flatante pe care le-am mai făcut în căpşorul meu cu plete lungi şi blonde. :)

Mă gândeam că etapa asta prin care trec oamenii la sfert de veac se aseamănă cu criza de pe piaţa financiară globală. Nu râdeţi. Staţi să vedeţi de ce:

Sistemele pe care toată lumea le credea infailibile se prăbuşesc unul câte unul pentru că fuseseră umflate şi crescute artificial – aşa cum tinerii şi adolescenţii îşi asumă uneori anumite principii sau moduri de a vieţui fără a le chestiona în profunzime.

Asemenea situaţiei de criză financiară – în care statul se străduieşte să salveze diferite instituţii pentru că viaţa este pur şi simplu de neconceput fără ele – un tânăr om este asediat de părinţi şi prieteni apropiaţi gata să îl salveze cu diferite păreri, soluţii temporare şi oferte care minimizează investiţia de efort din partea lui.

Asemeni sistemului financiar în care doar instituţiile „curate” şi puternice vor rezista integre până la final şi în noi vor rezista până la final doar acele părţi adevărate, consistente, simple, adânc înrădăcinate.

Asemănător este şi rezultatul celor două crize: va exista în continuare un sistem financiar şi unii vor spune că nimic nu s-a schimbat – va exista în continuare un om şi unii vor spune că nimic nu s-a schimbat la el.

Însă – tot asemenea şi de data aceasta – sistemul nu va mai fi niciodată la fel – iar omul va fi fundamental transformat şi aşezat pe noi baze.

Eu nu am de gând să fac deloc infuzii financiare în sistemul care trece acum prin criză.

Să rămână în picioare doar ceea ce merită şi în locurile murdare şi putrezite să crească flori noi, muguri şi iarbă curată – verde crud.

Lecţia nr. 26 a „Crizei de sfert de veac”

Lecţia numărul 26 spune că: „Aflat în cea criză de sfert de veac ce se cuvine a fi trăită de fiecare din noi, aveţi grijă să nu povestiţi de-a fir a păr tatălui şi mamei exact ce simţiţi, cum smţiţi, cât de adâncă vi se pare vouă criza/ depresia/ tristeţea. Pentru că părinţii te iubesc de infinit mai multe ori decât te iubeşti tu în 99.99% din timp şi cu siguranţă te iubesc de jdemii de ori mai mult decât te iubeşti tu când eşti trist şi deci vor avea grijă ca orice tristeţe sau criză a ta să o amplifice în mod proporţional cu cantitatea de iubire.”

Acum să nu credeţi că mai sunt încă „acolo”. Acolo adică în prăpastie, în abis, în oceanul cu tristeţe, în catacombe – aşa cum par gropicica, valea, ligheanul cu tristeţe, respectiv şănţuleţele de ploaie în care mă rătăcesc la vârsta asta. Eiiii, păi nu, e senin zilele astea. Altfel cum credeţi că aş fi tras eu concluzii aşa de înţelepte şi profunde încât le ştie tot omul de când lumea şi pământul.

Acum, serios vorbind, eu nu sunt adepta lipsei de siceritate faţă de părinţi şi oricum cred că mi-a dat Cerul o gură suficient de mare încât să nu pot ţine mult timp pentru mine ceea ce mi se întâmplă sau ceea ce simt. Deci cred ca e bine ca ai noştri părinţi să ştie cam pe ce culoare sufletească ne găsim, să ştie cu ce ne ocupăm timpul, ce mai citim, cu cine mai ieşim şi ce mai gândim.
Numai că, vă rog eu să aveţi grijă să nu faceţi ca mine: nu povestiţi şi voi cât de adânc e gândul, ce nuanţe are în dimineaţa asta, ce ramificaţii are gândul, cât de mult l-aţi analizat, ce argumente pro şi contra i-aţi găsit, cu cine v-aţi mai consultat pe tema asta – aşa cum v-am povestit eu în rândurile de luna trecută...

Nu povestiţi pentru simplul fapt că e bine să îi protejaţi. Oricum gândurile astea sunt absolut specifice creşterii prin care trecem noi până ne aşezăm sufleteşte şi nu facem decât să îi speriem şi să îi facem să sufere.

Şi atunci, într-o zi o îl să priviţi cu lacrimi în ochi pe tata care spune: „Copiii nu trebuie ţinuţi de mână doar cât sunt mici. Copiii se ţin de mână până la moarte.”

...noi ne-am pomenit trăind, nu ştim cum ar fi dacă n-am fi..

Unii oameni sunt depresivi prin însăşi firea lor. Nu e ca şi cum nu îşi dau seama că le face rău, nu e ca şi cum nu şi-ar dori să zâmbească mai mult, să gândească în raze de soare şi să aibă voinţă de oţel – doar că nu pot.

Sunt veşnic înconjuraţi de oceane nesfârşite şi abisuri, sunt veşnic pe marginea prăpastiei – gata să cadă –, sunt veşnic trişti şi cu un nod în gât, sunt ..ştiţi voi...toate cuvintele care definesc depresia şi tristeţea şi care au sunt deja uzate. Tot ce îmi vine în minte pare scos din poezii de Bacovia sau de Labiş sau din cărţile lui Noica (şi uite aşa mă auto-flatez când voiam doar să subliniez altfel ideea de clişeu)...

Criza asta nu pare să se sfârşească prea curând, nu pare să fie o criză a vârstei de 25 de ani ci pare să fie o criză veşnică.
Problema nu e să fii într-o barcă în mijlocul oceanului şi să nu ştii în ce direcţie să o iei – problema este să nu ai nici vâsle – mai rău – stai atârnândă de o vâslă fără barcă şi nu ştii să înoţi. Te uiţi de pe marginea stâncii în prăpastia de mii de kilometri, eşti în întunericul de cerneală şi îţi bagi degetele în ochi, ai în gât un nod cât un măr domnesc...ştiţi voi - toate astea la un loc şi puţin mai mult.

Aţi obsevat că atunci când încerci să pui în cuvinte ceea ce simţi şi gândeşti de faţă cu prietenii tăi – aceştia au tendinţa sa îţi aducă justificări, să îţi dea soluţii, sa te alinte sau să te critice, sau toate acestea la un loc? Până şi psihologul în loc să te asculte se apucă să îţi depene propriile poveşti, experienţe şi trăiri de pe vremea când era ca tine. Nimeni nu are răbdare să asculte o poveste nesfârşită şi tristă, mai ales de la cineva care nu vrea nici un fel de ajutor decât să fie ascultat şi care nu are neapărat motive palpabile sau suficient de puternice să se simtă aşa cum se simte. Şi nici nu ar trebui ca cineva să fie pus în poziţia de a asculta aşa ceva, nu ştiu dacă cineva poate să ducă asemenea povară.

Tu simţi însă o nevoie acută să depeni tot, să spui toate urâţeniile pe care le ai în suflet, să vorbeşti până îţi pierzi vocea...

Şi cum mai eşti şi un fel de scaun cu toate cele 4 picioare scurte (nici iubit, nici prieteni apropiaţi care să fie “on site”, nici mega viaţă socială, nici sigur că te poriveşti cu job-ul tău) – cam ca un fel de taburet aşa – te gândeşti să scrii undeva: pe blog.

Dar uite că nici aici pe blog nu ai cum să scrii tot ceea ce gândeşti pentru că la un moment dat lumea nu o să mai citească “post”-ul. Asta dacă porneşti de la premisa că uneori cineva mai citeşte şi tot ce ai deşertat din desaga cu gânduri pe o pagină electronică de jurnal..

Aşa că te întorci frumuşel la moara din capul tău – fără să scrii mare lucru – şi te gândeşti cum să o faci să mai macine şi altceva în afară de neghină. E păcat de moară, că e aproape nouă, e încă în garanţie şi toată lumea aşteaptă de la ea făină bună pentru pâinea de care are nevoie în fiecare zi. Toată lumea ştie că moara poate să dea făina aceea bună, numai că nimeni nu îşi dă seama că moara mai are uneori nevoie să fie unsă, morarul are nevoie de un “ajutor de morar” şi de o nevastă drăguţă care să îngrijească de el. :)

...Mda ştiu, există explicaţii psihologice pentru toate astea...

În lucru...

Povestea aceasta e în lucru - şi, mai important decât atât - are în spatele ei o altă poveste pe care o să o depăn atunci când va veni vremea. E scrisă oricum ca o mulţumire şi o bucurie...

Până atunci, rânduile acestea sunt aici doar pentru a-mi arăta că nu am uitat de acest eu al meu...

"A fost o dată ca niciodată Sfânta Împărăteasa Elena a timpurilor noastre. Împărăteasa aceasta Elena trebuia să ducă o altă luptă, tot o luptă pentru credinţă, dar o luptă a zilelor noastre cu armele cu care oamenii se luptă acum.

Acum demonii şi lucrurile rele se ascund sub cuvinte mari şi sub drepturi şi sub legi. Acum ne luptăm cu Demonul Modei, Balaurul de Discotecă şi cu Împăratul Regatului de Plastilină.

Aşa că, Sf. Împărăteasă Elena şi-a dat seama că este nevoie să facă din nou o vizită, să vină puţin pe aici pe la noi şi să aducă un strop de Credinţă, să reducă la tăcere câţiva demoni fie şi dacă era să facă asta pentru o singură fiinţă...ei bine, să recunoaştem şi pentru încă vreo 10 -15 care erau în jurul acestei fete pe care Sf. Elena s-a hotărât să o salveze.

Numele tinerei era Laura, şi Laura trebuia salvată. Trebuia salvată pentru că era singură şi pentru că greşise, din necugetare şi din multă dragoste acum se upta singură cu toţi oamenii, oameni care fără să ştie s-au lăsat păcăliţi de demoni. Laura avea sabia curajului şi armele purităţii, şi scutul iubirii, dar toate acestea nu îi erau de ajuns în faţa atâtor duşmani.

Văzând toate acestea, Sf. Împărăteasă Elena s-a hotărât să o ajute. Pentru că Laura era pe muchie de cuţit şi lupta era din ce în ce mai crâncenă şi împărăteasa Elena avea drum lung de străbătut s-a gândit să îi trimită acesteia ajutoare. Primul şi cel mai important ajutor a fost să îl roage pe Domnul să îi dea Laurei gândul cel bun: să meargă la Părintele Tănase şi la Provita.
Apoi Domnul a sfătuit-o să îi trimită Laurei în ajutor şi 3 fete bătăioase şi să le dea acestora gândurile cele bune. şi la fel de important ca acestea toate Laura avea nevoie repede-repede şi de un Părinte spiritual, un Duhovnic. Un Părinte acolo pe pământ care să o asculte şi să o îndrume, să îi aducă pacea şi să îi uşureze sufletul.

Cu toate aceste ajutoare trimise către fata noastră, Sf. Împărăteasă Elena a putut începe să îşi pregătească sosirea, să îi instruiască pe cei din armatele de Îngeri cum să îi aşeze mai bine descinderea pe Pământ.

Rând pe rând ajutoarele şi-au dus la îndeplinire rolurile trasate de Cel de Sus, Provita a adăpostit-o pe Laura de balauri şi demoni, Părintele Tănase i-a dat curaj şi arme noi, Părintele Duhovnic a ascultat-o şi a îndrumat-o pe cărarea dificilă dar sigură pentru a ajunge în Împărăţia fără de lupte şi cele 3 Fete Bătăioase i-au fost Laurei prietene dragi, au susţinut-o, au mângâiat-o şi au iubit-o aşa cum au ştiut ele mai bine.

După lupte care s-au desfăşurat pe parcursul a multe luni – mai precis nouă – de data aceasta cu ajutoare destoinice Laura a învins balaurii. De fapt mai bine spus balaurii au plecat din oamenii cu care se purta lupta şi s-au dus departe departe, oamenii s-au întrs la esenţa lor cu adevărat Dumnezeiască şi şi-au dat seama cât greşiseră înainte. Din duşmani înfocaţi oamenii i-au devenit susţinători şi s-au transformat înapoi în Familia Laurei.

Lucrurile fiind acum aşezate după buna cuviinţă, aşa cum trebuia, Sf. Împărăteasă Elena a decis că este tocmai bine să vină în lume şi să o cunoască pe Laura şi să o felicite pentru curajul ei.

...Laura nu ştie exact de ce dar, acum, după 9 luni, fetiţa pe care o ţine în braţe şi pentru care s-a luptat cu toţi balaurii zilelor noastre vrea să o numească Elena.

Împărăteasa Elena e bucuroasă de cunoştinţă şi domneşte asupra supuşilor săi din braţele mamei Laura. Şi, cu ajutorul Domnului va domni până la adânci bătrâneţe alături de viitorii Sfinţi care vor decide să îşi trimită pe meleagurile noastre purtătorii numelor lor."

Un gând de la mare, de valuri întâlnite cu nori

Stăteam şi mă gândeam....

...când începe să îţi fie drag de cineva mult-mult-mult, şi ţi se pare că îl vezi peste tot, îţi pare că fiecare clipă în care aştepţi să îţi dea un semn e foooarte - foaarte lungă, şi îţi e mare - mare grijă să îi fie bine, şi bunăstarea lui e înainte a orice ai putea să ai tu nevoie...atunci?

...şi dacă noi simţim aşa ceva la mica noastră măsură umană pentru cineva pe care abia am început să îl iubim, îţi dai seama cât este de imensă, infinită, nesfârşită Răbdarea şi Iubirea lui Dumnezeu pentru Omul pe care îl tooot aşteaptă să se întoarcă? Şi care de foarte multe ori nu se întoarce...

...dar răbdarea noastră e cu "r" mic şi nemulţumirea cu "N" mare

...şi Tristeţea...ei bine Tristeţea e de valuri întâlnite cu nori, de soare care arde nisipul şi de noapte cu cer de cerneală neagră vărsată în mare..

De ce sunt cuvintele oamenilor atât de pline de sunet şi atât de lipsite de adevăruri? De ce sunt tăcerile oamenilor atât de pline de explicaţii şi de lipsite de alinare?

Sunt încă prea naivă pentru lumea aceasta.
Iar la fereastra Bucureştiului plouă.

Iubesc aceste versuri

Personal, când drama vieţii mă subjugă efemer,
Iau rapidul de Constanţa, s-o văd iarăşi, s-o văd pe Noros Cecer.
Ea, Noros Cecer turcoaica, cu ochi verzi şi umeri slabi,
Este astăzi vânzătoare la buticul, la buticul "Doi Kebabi".
Dar pe vremea aia dulce, când ne tulburam cu "zarea",
Ne plimbam ades pe plajă şi-ascultam cum muge marea.
Noaptea, după chinul tandru, cu fermoarele rebele,
O-ntrebam: - Cecer, draguţă, care-i visul vieţii mele?


Ea-şi punea pe umăr fruntea, alintându-se de dor,
Şi îmi suspina: “-Guriţă, spune-mi simplu, spune-mi simplu: Cecişor! “
Dar evenimente care nu am amintiri frumoase
Mi te-au luat din calea vieţii într-o zi, într-o zi Cecer Noroase.
Numai tu aveai ştiinţa să mă mângâi pe la tâmple
Şi să îmi prevezi tot răul ce avea să mi se-ntample,
Numai tu ştiai pe lume să spui "-Da!" atât de scurt
Şi să îmi aduci la vreme, dimineaţa, dimineaţa un iaurt.
Numai tu ştiai mai bine să mă mângâi pe la tâmple
Şi să îmi prevezi tot răul ce avea să mi se-ntample,


Dar, te-ai dus dulce minune, şi-a murit iubirea aia,
Care ne-a făcut celebri ani de zile la Mamaia
Şi degeaba-mi fac iluzii, şi degeaba azi disper
Căci rapidul de Constanţa nu mai duce, nu mai duce la Cecer
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă.

(Mircea Vintilă - "Noros Cecer")

Într-o nu ştiu care seară, Într-o nu ştiu care vară...Într-o nu ştiu care casă...

Am stat.

Am stat într-o casă la etajul trei şi jumătate, cu balconul spre o curte interioară secretă a Bucureştiului, într-o cameră cu doi pereţi galbeni şi doi verzi, un geam cât o jumătate de perete, două uşi şi un şevalet. Balconul nostru era mai mult un fel de terasă îngustă cu un fotoliu-elefant pe care în ultima săptămână stătea hanoracul meu „şobo”.
Dimineaţa la 6 ne trezeau porumbeii pe care îi hrănea vecinul nostru din dreapta şi de curând se mutase în pomul din fereastră un porumbel alb şi mofturos care nu stătea niciodată să îl fotografiez.

În casa aceasta m-am pierdut, m-am găsit, m-am plâns şi m-am bucurat, m-am descompus şi recompus sufleteşte, m-am certat, m-am împăcat, am învinovăţit şi m-am simţit vinovată, am greşit şi m-am corectat, am fost laşă şi am fost curajoasă, am obosit îngrozitor sufleteşte şi tot aici m-am odihnit.

În casa aceasta mi-am concretizat principii de viaţă, le-am încălcat şi le-am repus în drepturi înţelegând cu adevărat ce înseamnă sa acţionezi împotriva ta.

În casa aceasta mi-am pictat prima lucrare cu sufletul, am scris primele rânduri, mi-am făcut primul plan de viaţă, am spus prima rugăciune din oraşul acesta.

În timpul în care trăiam în casa aceasta am împlinit un sfert de secol, şi am crescut – cred eu – cu adevărat până la măsura unui sfert de secol.

În timpul în care am trăit în casa aceasta am iubit, m-am dezîndrăgostit, m-am vindecat şi m-am îndrăgostit din nou. În casa aceasta am pierdut unul – doi Prieteni, am fost găsită de o Soră şi m-a aflat un Părinte.

În „casa aceasta a mea de Mircea Eliade” am trăit.

Am trăit.

Povestea lui Dragoş-de-Kozonak

A fost o dată ca niciodată un Dragoş-de-Kozonak. Şi Dragoş, era împăratul aluatului şi al cocăi de prajitură, toata ziua se framânta ca să iasă bucatele cele mai bune. Când i se părea lui că o cocă e necoaptă, sau e nedospită repede-repede începea să se framânte cum să o ajute.

Şi toate prăjiturile, prăjiturelele şi bezelele din regat taaare îl mai iubeau pe Dragoş-de-Kozonak, că era un domnitor grijuliu şi foarte responsabil. Dar, Dragoş-de-Kozonak nu îi credea. I se părea că lucrurile pe lumea asta sunt fie prea crude fie prea coapte. Oricum era clar că ceva lipsea din compoziţie, şi el credea că e vina lui, că într-un fel sau altul uitase să pună ceva în compoziţie. Sau că cineva venise peste noapte şi strecurase pe furiş ceva toxic, ceva nelalocul lui acolo.

Dar, de fapt Dragoş-de-Kozonak nu era încă bine, complet dospit. Doar atât. Trebuia - ca orice kozonak - să fie lăsat peste noapte să se liniştească. Aşa trebuie pentru orice kozonak.

Şi a doua zi urma să vină ingredientul lipsă, bineînţeles, pentru că Gospodina Supremă ştia că orice kozonak, pentru a fi bun de pus la cuptor, trebuie să fie glazurat cu Prinţesa-de-Zahăr şi cu Copilul-Gălbenuş.

Dar cele două ingrediente nu aveau cum să vină mai repede decât scrie în reţetă. Dacă s-ar fi întâmplat asta Dragoş-de-Kozonak ar fi fost komplet şi definitiv distrus.

Aşa că, Gospodina Supremă îl mai lăsa puţin să se liniştească aşa cum îi trebuie aluatului. Şi, deşi Dragoş-de-Kozonak nu ştie încă este deja atât de bun, încât oamenii îl iubesc şi îl aşteaptă cu nerăbdare să fie gata.

Şi pentru că aşa e normal, Kozonacii nu au măsura timpului care trece peste ei şi nu realizează cât bine fac celor din jur; iar Dragoş-de-Kozonak, fiind de felul lui modest, ca orice kozonak de calitate îşi dă seama şi mai puţin. Însă timpul va trece, se va face dimineaţă şi Kozonakul îşi va împlini menirea.

Şi când va fi aproape gata consumat, şi numai firmiturile vor mai rămâne din el...abia atunci nu se va mai frământa pentru ceilalţi şi o clipită, numai una îşi va da seama că şi-a împlinit menirea.

Întrebările şi revederile

Bine vorbea Vulpea din „Micul Prinţ” despre întrebări. De cele mai multe ori întrebările oamenilor sunt nepotrivite, neavenite, neinteresante, nerelevante, agresive, acide sau total absurde.

Rareori răspunsurile la întrebări le sunt cu adevărat necesare sau de folos. Sunt de fapt, vociferarea curiozităţii, plictiselii, incapacităţii de a sta pur şi simplu în tăcere sau deseori – chiar dacă inconştient – rezultatul micii răutăţi din interiorul nostru, care de fapt cunoaşte răspunsul la întrebare dar vrea să te facă să spui tu cu voce tare ceva care te doare.

Şi aşa apar întrebările rudelor despre X aspect al vieţii tale personale sau profesionale care e sensibil, apar întrebările mamelor care sunt foarte triste că nu mai eşti mic şi nu îţi mai pot controla viaţa, apar întrebările aşa zis-şilor prieteni despre „ce mai faci tu” când de multe ori e foarte clar că tu nu faci bine, sau faci pur şi simplu ceea ce faci sau eşti în schimbări şi modificări şi nu ştii nici tu de fapt ce faci.

Şi dacă eşti un om care ia întrebările în serios şi încearcă să lege o conversaţie cu adevărat consistentă, apoi atunci eşti în mare încurcătură. Pentru că tu nu ţi-ai mai adresat de ceva vreme întrebarea cu pricina şi brusc trebuie să pui într-o formă coerentă incoerenţa şi dezordinea din tine.

Dar mai sunt şi revederile.

Revederile cu prietenii tăi – suflete pereche – la care de fapt întrebările şi cuvintele curg într-un mod armonios, unele după altele aliniate şi cuminţi. Pentru că ele, cuvintele, sunt acolo doar pentru ceilalţi, pentru ca ei să nu se întrebe cum de oamenii ăştia doi nu vorbesc.

Pentru că de fapt tu nu asculţi ce spune gura celui de alături ci sufletul tău stă în prezenţa sufletului de alături şi se plimbă împreună şi se împărtăşesc unul de celălalt. În timp ce atmosfera se încarcă fie cu vorbe fie cu tăceri, sufletele se bucură unul de altul şi se pun la curent încetişor, molcom unul pe celălalt cu transformările prin care au trecut şi cu bucuria de a se revedea.

Sufletele se desfată unul de prezenţa celuilalt, sufletele cântă, sau se bucură pur şi simplu pentru că de multă vreme nu au mai fost unul cu altul atât de aproape. Şi pentru că au în sfârşit ocazia să îşi odihnească corzile atât de întinse până acum peste mări şi ţări pentru a se ţine strâns unul de celălalt împotriva distanţei, a tăcerilor, a evenimentelor, a oamenilor care din neatenţie erau cât pe ce să calce peste legături.

Şi uite aşa, când sufletele s-au odihnit împreună şi s-au mai încărcat puţin, minţile noastre au impresia că în sfârşit s-au pus la curent cu „ce s-a mai întâmplat” şi merg liniştite spre casă bucuroase de revedere.


„Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: "Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?" Ei vă întreabă: "Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?" Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.”

(Micul prinţ – Antoine de Saint-Exupéry)

Muntele

Ţin locul unei pietre de pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabilă confuzie.

Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele până la
Şi luna
Pe la miezul nopţii.

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Şi importante
Am făcut bătături.

Şi cu toate că-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit
Câteodată mă pomenesc urlând:

Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!

- Marin Sorescu -

Vreau să fiu mică

Vreau să fiu mică, sa mă ducă mama de mână la şcoală şi sa beau seara lapte cald înainte de culcare. Să fie iarnă şi să ies cu tati să ne jucăm cu zapadă, să stau seara afară până târziu şi cea mai mare grijă a mea să fie că mi-am pierdut un şiret roz şi că frăţiorul nu vrea să îmi dea şi mie racheta de tenis.

Vreau să stau jos în bucătărie când face mama cozonac şi să mă gandesc la faptul că ar trebui să ies când face maiaua pentru că eu am energii speciale care o fac să nu mai dospească. Să macin nuci şi să fur câte o linguriţă cu cremă, să rad portocală şi să mă minunez de bunătăţile pe care ştiu să le facă mânile mamelor.

Să merg la ţară la bunica şi să văd dacă pisica poate să sară din şură în podul casei fără să cadă în butoiul cu apă de ploaie, să mă dau în leagănul pe care l-a făcut tata în nucul din spatele casei, să stau culcată pe pământul umed din vie şi să mă uit curioasă cum fug norii pe tavanul de aer, să o aud pe bunica strigându-ne la masă şi să fug, să fug departe cu pletele însorite.

Să mă joc de-a submarinul Căpitanului Nemo, să fiu cea mai mică verişoară şi să mi se spună Ina, să umblu în pantaloni scurţi ca un băieţoi şi să mă furişez la hipodrom să mă uit cum aleargă caii. Să mă visez călare pe un cal alergând, alergând peste mări şi ţări, peste tot pământul, să mă visez Regină a Teilor care le porunceşte să înflorească şi să umple cu mireasma lor tot Iaşul şi porunceşte ploii să vină şi să ne răcorească pe toţi, să răpăie pe asfaltul Copoului şi să fugă apoi sus pe Cetăţuia. Să vorbesc cu rândunelele care şi-au făcut cuib la noi în balcon să mă ducă şi pe mine până sus pe Bucium pentru că le voi spune o poveste.

Să cânt, să râd şi să dansez cu soarele, cu păsările, cu norii cu picăturile de ploaie şi să mă opresc şi la ferestrele voastre să vă şoptesc despre veşnicie şi despre pace şi voi să îmi zâmbiţi cald şi să îmi împrumutaţi o bucăţică de suflet.

Vreau să fiu mică...sau de fapt mare?


E toamnă târzie..
Baby.
Mă cheamă Maria..
Maybe.
Mare e bucuria
Să-ţi cânt dor.

Lungă e noaptea..
Nu vine somnul la gene..
Ene.
În palme simt bătaia inimii tale.

Tu taci şi ascultă
Dacă ai insomnie
Baby
Bea un ceai cu lămâie
Verde cu iasomie
Şi eu lângă tine
Întinsă uşor pe masă
Baby, baby, baby, viaţa-i frumoasă.
Baby viaţa-ï frumoasă...
(Alexandrina Hristov - Cântec de leagăn pentru fetiţa ei)

Cu unul în plus

Anul acesta, unul în plus, nu s-a manifestat el în mod special, nu şi-a scos colţii prea rău şi nici n-a ţipat sau bătut din picioare. Dar iată ca totuşi am trecut în al doilea sfert de viaţă.

În primul sfert, o mulţime de oameni, de întâmplări, de experienţe, de contexte, m-au crescut şi m-au făcut să fiu ceea ce sunt acum. Rezultatul pe care îl aveţi în faţa voastră este şi al vostru, este contribuţia mamei, fratelui, tatălui, a Ioanei, a Monicăi, a lui Iuli, a Anei, a lui Nicole, a lui Cez, a Ancăi, a Bunikutului de Martipan....a tuturor celor cu care m-am întâlnit până acum. Cea pe care o întâlniţi astăzi nu ar fi fost aşa, nu ar fi ştiut ceea ce ştie, nu ar fi gândit ceea ce gandeşte dacă nu ar fi avut norocul să vă întâlnească.

Şi tot în această lună am trecut de primul an în care vă scriu cuvintele şi gândurile pe care mai mult ca sigur le-aţi auzit deja. Şi iată ce gândesc de ceva vreme încoace:

• Oamenii au tendinţa de a-şi impune asupra celorlalţi şabloanele proprii, principiile proprii de viaţă. Ce nu e ca ei e greşit. Cred ca în viaţa mea am întâlnit doar 1-2 oameni care nu aveau acest lucru, care nu îi judecau şi catalogau pe cei din jur şi nu încercau să îi facă să fie ca ei.

• Dezechilibrul şi “prea mult” dă rezultate la fel de proaste şi dacă balanţa înclină spre muncă, exact ca în cazul înclinării spre “el” – "Făt Frumos călare pe calul său".

• Pacea sufletului şi a minţii vine atunci când le dai spaţiu celor două, când nu le umpli cu extra-activităţi, cu multe multe de facut...

• Vieţile oamenilor nu sunt line niciodată şi pline doar de fapte pozitive. Nu e vorba despre oameni care au păcate, sau care moştenesc păcate şi de aceea acum trag ponoasele. Pur şi simplu viaţa aceasta e facută cu drumuri înguste, cu încercări pentru noi toţi. Nu ştiu daca e din cauză că doar în felul acesta ne amintim că de fapt, dincolo de toţi banii, casele şi joburile avute suntem fiinţe spirituale. Când aflu, vă spun.

• Aceasta tulburare a vieţii, aglomerarea de zi cu zi...sau oricum lipsa de pace şi linişte ne face să ne tot dorim să demonstrăm cât de buni suntem, cât de fără greşeli, cum ştim noi mai bine decât alţii multe multe lucuri...

• Vorbim prea mult, gândim prea puţin, mâncăm dezordonat, dormim dezordonat, existăm fără să conştientizăm, nu ne bucurăm de lucrile bune care ni se întâmplă, ne lăsăm copleşiti de ceea ce gândesc alţii despre noi, de ceea ce ar putea gândi, de ceea ce ar putea crede.

• Dacă vei sta prea mult în preajma unor oameni care îţi spun numai ce nu faci bine vei ajunge să crezi ca nu eşti bun de nimic.

• Pentru a fi cu adevărat complet, pentru a avea un univers echilibrat şi deplin, prietenii sunt esenţiali. Prietenii frumoşi şi dragi care te scot de multe ori din disperare, cu care vorbeşti noptile pe skype, pe msn sau pe yahoo. Prietenii cu care mănânci o îngheţată la soare, o punga de pufuleţi pe marginea patului, cu care fumezi pasiv o ţigară noaptea la 12 în bucătărie sau lângă care stai în parc fără să fie nevoie să vă spuneţi nimic.

• Pentru a nu te rătăci pe cale ai neaparat nevoie de un îndrumător sufletesc şi spiritual, de cineva obiectiv, de cineva care să te cunoască, de cineva care să se îngrijească şi de sufletul tău nu doar de mintea ta, şi de legătura ta cu Cel de Sus, nu doar de starea ta financiară.

• Şi ca lucrurile să fie cu adevărat desăvârşite ar trebui să existe "sufletul – partener" pentru viaţa aceasta şi cea viitoare. El se caută, se pastrează şi se ocroteşte cu mare mare grijă şi gingăşie.

...şi toate lucrurile acestea dacă nu le-am uita, dacă le-am înţelege cu adevărat, dacă ni le-am asuma...ei bine, atunci noi oamenii ne-am găsi drumul interior. Şi am arăta mai mult cât de frumoşi suntem cu adevărat.

“... În lumea plină de urmări eu sunt un om pe nişte scări...”

Încrederea Olandezei

Este deja ceva vreme de când îmi doream să împărtăşesc cu voi rândurile de mai jos ce le-am citit. Mi-am luat cartea lângă mine de câteva ori dar de fiecare dată am început să fac altceva.

Ei bine, de data aceasta venirea ei, a Olandezei mele, m-a făcut să scriu rândurile de mai jos, acum, la ora 1 noaptea. Olandeza mea este unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care îi cunosc unul din oamenii plini de forţă nebănuită, de energie şi de iubire, plini de suflet şi de zâmbet molipsitor.

Deci, Olandeza mea, rândurile ce urmeză sunt pentru tine, pentru că tu eşti acest om descris aici, tu crezi ziditor în tine şi în oameni, în nebănuitul ce zace în fiecare dintre noi, în acel potenţial care e pe cale să reverse în orice moment. Pentru că acest potenţial, această frumuseţe, putere, încredere şi suflet nemărginit îl văd la tine în fiecare secundă.

Cu tot sufletul meu...

„...După cum am mai spus, nu este cu putinţa credinţa în cineva dacă nu este mai întâi credinţa în propria persoană. Vine întrebarea: ce este credinţa în sine? Majoritatea va răspunde în sens cotidian, poate profesional, că a crede în sine înseamnă a crede în faptul că dacă îţi încordezi puterile, voinţa şi mintea poţi obţine orice, evident, în limitele posibilului...Această credinţă în sine se învecinează cu vanitatea sau degradează adesea până la aceasta şi este, în fond, nu o credinţă în sine, ci credinţa în faptul că cele înconjurătoare se vor supune voinţei noastre; într-o oarecare măsură este încrederea în faptul că ne vor ajunge propriile puteri ca să frângem şi să schimbăm circumstanţele şi oamenii de care ne lovim.

Adevărata credinţă în sine este certitudinea faptului că în acest sine este ascuns ceva ce-mi este mie însumi de ne pătruns, ceva ce urmează încă să se deschidă şi să crească până la un anumit grad de plinătate şi perfecţiune. Vanitatea are la bază cunoaşterea de sine, o autoevaluare – adevărat, cam exagerată –, pe când credinţa nu are nevoie de nici o autoevaluare, întrucât obiectul ei este tocmai misterul interior. Vorbind despre acest mister nu am în vedere faptul că fiecare ar avea în sine ceva tăinuit, ci faptul că omul este o continuă dinamică, o viaţă continuă, o mişcare şi o devenire permanentă şi nimeni şi nimic nu pot să încremenească pentru o clipă această dinamică pentru a o scruta cu privirea; acest proces nu poate fi oprit: omul este dinamic tot timpul, mereu.

Aşadar credinţa în sine este credinţa în faptul că în fiecare din noi există o dinamică neînvinsă a vieţii, iar singurele care pot să împiedice ca această dinamică să se realizeze şi să ia fiinţă sunt frica, nehotărârea şi nicicum circumstanţele nefaste. Circumstanţele, fie bune sau rele, fie chiar de-a dreptul crude şi îndreptate spre a frânge omul, sunt doar elementul care mobilizează această dinamică interioară să se manifete din nou, altfel, neaşteptat, dar oricum să se manifeste doar pe sine şi nimic altceva. Credinţa în sine este încrderea în această lăuntrică, enigmatică, creatoare şi, într-un final, triumfătoare dinamică. Credinţa în sine comportă aşadar şi încrederea că în fiecare om – şi în particular, în mine – există un sector ce nu poate fi surprins nicicum; încrederea că, revenind spre acel „eu însumi”, zi de zi tot mai desăvârşit, mai sincer, mai cinstit, mai îndrăzneţ, cu mai multă jertfire de sine, voi descoperi şi voi pune în mişcare noi şi noi puteri, care nu vor putea fi oprite de nimic.

Acesta nu este însă un proces orb, el trebuie supus vederii; în devenirea sa, omul trebuie să se ţină su observaţie pe sine însuşi, fără temeri, fără nelinişti, fără a căuta dacă a devenit cel ce şi-a propus să ajungă într-o ultimă instanţă, ci cu un viu interes, ca un veritabil observator ce urmăreşte un proces, ia cunoştinţă de cele ce se întâmplă şi încearcă să facă uz, să aplice tot ce se află în câmpul vederii sale. Asta înseamnă că omul trebuie să se înveţe să se desuşească pe sine, mai întâi de toate să desluşească vocea conştiinţei, dreptatea a ceea ce este înlăuntrul său, căci dacă vocea conştiinţei, a dreptăţii este curmată, ea nu poate fi înlocuită nici de legi, nici de conveţii, nici de reguli. Apoi omul trebuie să se înveţe să desluşească vocea vieţii, cele ce îl învaţă viaţa: viaţa unui om de alături, viaţa societăţii, viaţa poporului, viaţa omenirii, viaţa biologică. [...]

Astfel fiecare va avea posibilitatea de a descoperi, desluşindu-se, scrutându-se pe sine, aceste profunzimi proprii şi de a le utiliza în viaţă. În acest proces omul are nevoie, după cum am mai spus, să adune o foarte mare îndrăzneală, o foarte mare bărbăţie, întrucât acest proces este lupta vieţii cu ramolirea, lupta creativităţii cu tot ce omoară creativitatea, lupta conştiinţei cu tot ceea ce încearcă să zidească o fiinţă fără conştiinţă.”

Antonie Bloom – Despre credinţă şi îndoială

Creştere de suflet

În viaţa aceasta ne creşte sufletul. Ni se maturizează. Aşa cum înainte să ne naştem timp de nouă luni ne-au crescut mânuţele, picioarele, inima şi ochii – toate ale trupului – acum, în această şedere, ne cresc braţele sufletului, ochii sufletului şi urechile sufletului. Viaţa din pântecele mamei ne-a pregătit pentru viaţa aceasta. În viaţa asta ne pregătim pentru cea viitoare, veşnică.

Gândul acesta nu e al meu – nu vă temeţi – e al unui om foarte înţelept – al celuilalt Noica. Îl cred. Mi l-am asumat şi mi se pare logic.

...Aşa că, în timp ce alţi oameni caută să adune cât mai multe case, maşini şi pereţi eu am să mă străduiesc să adun cât mai mult suflet. Pentru ca el să fie pregătit să învie în viaţa viitoare.

...Dar revin, gândul nu el al meu şi cred că nici măcar al celuilalt Noica. Ne-a fost trimis. De Sus, bineînţeles.

Intrarea pe poarta batraneasca a sufletului meu

de felix aftene
(nu stiu cum se numeste pictura in realitate insa pentru mine e titlul cel mai potrivit)

Inceput..

......

Candva, Altundeva si Uneori

Au fost o data ca niciodata trei zane: Zana Energia, Zana Lebadoi si Zana Piersicuta. Cele trei zane au trait candva, fiecare dintre ele altundeva si uneori mai auzeau una de cealalta in diferite momente. Cu toate ca s-au si intalnit din cand in cand ba in imparatia energiei, ba pe lacul lebedelor, ba in gradina de piersici cele trei printese nu se prea cunosteau. Dar asa cum se intampla uneori bagheta magica a timpului, pamantului si cerului s-a hotarat ca ar fi timpul sa se intalneasca si sa se cunoasca si sa creeze o lume magica, plina de suflet.

Asa ca, intr-o zi cele trei printese venira in Imparatia Complicata. Zana Lebadoi venea din Imparatia Galanteriei a lacurilor line si delicatetii. Zana Piersicuta venea din Imparatia Cuvintelor Dulci a miresmei de tei si a poeziilor cu rezonante in suflet. Zana Energia era din Tara Razelor de Soare, a linistii si a rouai pe iarba.

.......
va urma

O prinţesă face mai mult decât două, pe care nu le vei avea nicicând

Pentru că ne-am trezit într-o epocă a calculatoarelor, a mişcării rapide şi a ipod-urilor, noi prinţesele ne-am ascuns. Ne-am tupilat după sacouri şi pantofi cu tocuri cui, după expressoare şi motoare, după plannere şi dead line-uri. Şi totuşi, pitită, mititică şi puţin timidă prinţesa a rămas în noi.

Prietenele mele dragi îşi primesc tot timpul nume de prinţese din poveste atunci când se află în dificultate. În momentele respective le plămădesc şi le aloc cât ai zice "vis" numele lor cele adevărate, cele pline de magie care sfârşesc prin a le scoate din încurcătură: Prinţesa Ghiocel, Prinţesa Spiriduşilor, Prinţesa Lebădoi şi alte dinastii nemaiîntâlnite.

Hahaha. :)

De aceea mă bucur nespus şi îmi vine să bat din picioruşele cu pantofi roşii învârtind bagheta magică şi strănutând fulgi de nea când apare (sau se traduce) o carte care ne identifică pe noi prinţesele camuflate în femeile/copilele pe care le ştiţi cu toţii.

Şi iată-ne pe noi (prietenele mele dragi şi cu mine după cum ne descrie cartea):

"... Prinzesinn von Badabum
Faimoasă la toate curţile europene pentru uluitoarea-i stângăcie, prinţesa Gudrun von Badabum are un trai distrofic catastrofic.
Când râde se alege cu un torticolis; cu-o insolaţie, dacă stă la umbră; cu-o indigestie după ce bea apă.
Ea sparge tot ce-atinge, răstoarnă tot ce-i iese în cale, - să-i stai în preajmă e un stres, o jale. Victimă a stângăciei sale, prinţul pe care şi-l va fi ales s-a dus p-aci-ncolo după mai multe piedici, fractura unui umăr, o mână făcută zob şi alte bunătăţi de-acestea, pe care nu le mai enumăr. Ca să fie pusă,-n sfârşit, la adăpost de pocinoagele, puzderii prinţesa Gudrun von Badabumbumbum a fost trimisă pe o insul pustie, unde trăieşte-n aer liber (şi acum), singură cuc, - fapt ce-o scuteşte de-o mulţime de mizerii.
Dezolată că e izolată, o parte din zi budează, în buduoar, apoi pune, în zadar la cale un plan al evadării sale.

Prinţesa de Pitipitipythia
Pepita de Pitipitipythia e pitică, mult mai pitică şi peltică decât toate prietenele ei.
Cu toate astea, vede bine şi departe, uneori chiar de astăzi până mâine.
Ea ştie luni ce-o să se întâmple marţi, miercuri ce-o să se întâmple joi. Ş.a.m.d. - până duminică.

Duminică se odihneşte.

Ea dă în cărţi, ghiceşte în cafea, citeşte-n liniile din palmă.
Singura chestie este că e cam încurcă lume, că amestecă borcanele şi că dă greş. Nu nimereşte ziua când face prorociri; încurcă nume şi prenume, plus alte mari sau mici nenorociri. Pentru ea, trefla-i confundabilă cu pica şi cupa cu caroul. Dar zilele-i curg calme şi-n cel mai mare talmeş-balmeş.

prinţesă de la Crapaudine

Numele-i fără raport cu propriu-i fizic.

Foarte frumoasă, nu-i băloasă, nu orăcăie, nici n-are pustule pe trup.

Pielea-i nu este verde ci de un roz carmin, - tot ce-i mai dulce, mai velin, mai feminin. Trăieşte-ntr-un palat, nu într-un smârc.

Îşi caută prinţul vieţii sale. Convinsă că se-ascunde (unde?) sub trăsăturile unei râioase.

Nădăjduind mereu să-i iasă-n cale,-şi petrece timpul cel mai galeş, cu picioarele-n nămol: o cloacă de împuţită băltoac(oac)ă, şi sărutându-l, cu un singur gând, pe fiecare batracian de rând.

După ultimele ştiri din târg, e tot singură şi cu picioarele în smârc (asemeni unui cocostârc).

Romeea Gitanos prinţesă

Romeea Gitanos nu e o prinţesă ca toate celelalte. Palatul ei e o rulotă trasă de-o gloabă demodată, regatul ei nu are margini, iar ea a

făcut turul lumii nu o dată.

Lui taică-său, fără coroană pe cap, toţi dinţii i-s de aur, iar ăsta le e singurul tezaur. Ea circulă dintr-un oraş într-altul, însoţită de întreaga-i curte, în mai lungi turnee, sau mai scurte, ca să prezinte numere de circ.Romeea e artistă de circ, echilibristă; performanţa-i preferată: să-şi lege mijlocu-ntr-o funie şi, apoi, să se rotească şi rotească, pân-atinge stelele cu mâna.

Prinţesă de Nisipuri

Fiică a reginei din Saba. Castelu-n care locuieşte e de nisip şi-şi schimbă locul, mutându-se unde îl bate vântul.

Spre nord,

la vreme de sirocco,

un vânt uscat şi cald.

Spre sud.

când este rândul simunului

să bată.

Spre vest,

când suflă harmattanul.

În rest

-ul timpului, spre est.

Se scaldă-n câte-o oază, ştie-o groază de nume de minerale şi de stele, de teama furtunilor, poartă un văl pe chip. Cultivă trandafirul de nisip...."

(Prinţese date uitării sau necunoscute, de Philippe Lechermeier şi Rebecca Dautremer)

Notă: Prinţesele au fost identificate în fiinţele normale ce suntem de către Prinţesa Badabum, căreia ţinem să îi mulţumim pe această cale.

Gânduri cu degete reci şi delicate de pianistă

Stările de melancolie sunt preferatele mele. Ele mă lasă să visez la inorogi şi cai înaripaţi şi praf de stele şi zâmbete dulci şi priviri adânci în ochi.

În stările mele de melancolie sunt întotdeauna cafele şi dorinţa de a picta cu degetele peisaje şi sentimente pe care nu le voi putea niciodată cuprinde în cuvinte. Pe asta cu pictatul cu degetele, cu palmele, cu pielea şi cu simţitul până în străfundul meu a culorii şi pânzei cred că v-am mai povestit-o. În momente ca astea mi-aş dori tare mult să am un pic de talent şi să pot să pun pe foaie măcar o treime din ce e în interiorul meu. Atunci parcă sufletul mi se dilată şi devine infinit şi elastic şi flexibil. Îmi vine să fredonez cântece de Nicu Alifantis să curăţ portocale şi apoi să simt mirosul lor acrişor-apos pe degete sau să mănânc piersici zemoase-zemoase şi dulci. Mi-ar plăcea ca tot ce e în jurul meu să îmi contribuie la melancolie: să fie iarnă cu ninsoare cu catralioane de fulgi mari cât un mileu sau primavară cu cireşi înfloriţi sau seri de toamnă cu alei de parc plouate şi multe multe frunze pe jos.

Stările de melancolie sunt deseori într-un pat maaare, maaare cu lumina stinsă şi o lumânare parfumată şi priviri strecurate printre degetele de la mână către tavan. Hmm, la prima vedere către tavan… Pentru că în realitate văd dincolo de el, văd undeva în adâncul cerului, sus, sus de tot în catifeaua aceea neagră sau mai degrabă cenuşiu-bleumarin cu puchiţei strălucitori, unde îmi şi imaginez că mă aflu de fapt călare pe un cal alb înaripat sau pe un nor pufos călătorind în lumea de deasupra. Întotdeauna am iubit norii, le-am iubit formele, texturile şi înalţimile. Şi încă îmi mai place să cred că acolo sus, pe nori, e o altă lume cu fiinţe alb-lăptoase, paşnice, gânditoare şi tare tare melancolice. De multe ori mă plimb alături de ele şi mă uit în jos la noi cei alergânzi pe străzi, la noi cei încruntaţi şi frământaţi, la noi cei melancolici.

Stările de melancolie sunt preferatele mele. Eu le zâmbesc tainic şi ele îmi zâmbesc înapoi. Şi nimeni nu ne ştie...

Fragmente mai vechi de "eu"

Daca vă amintiţi, v-am spus atunci când am început acest blog, că este o a doua încercare a mea. Postul de mai jos e de atunci...
Hesse este unul din scriitorii mei preferaţi şi mă regăsesc şi acum în rândurile scrise de el, ca şi atunci:

“N-am vrut să încerc a trăi decât

ceea ce tindea de la sine să iasă dinlăuntrul meu.

De ce era acest lucruîntr-atât de greu?

Pentru a istorisi povestea mea, trebuie să încep de departe, cu începutul. Ar trebui, dacă mi-ar fi cu putinţă, să merg chiar mai departe înapoi, până în cei dintâi ani ai copilăriei mele şi încă dincolo de ei, până în zorii obârşiei mele. Poeţii, când scriu romane, obişnuiesc să se poarte de parcă ei ar fi Dumnezeu şi ar putea cuprinde dintr-o dată cu privirea întreaga poveste a unui om, căutând să o priceapă şi s-o înfăţişeze ca şi cum Dumnezeu şi-ar povesti-o lui însuşi, fără ocolişuri în trăsăturile ei esenţiale. Mie asta îmi e cu neputinţă, după cum tot astfel le e şi poeţilor. Povestea mea îmi este însă şi mai de preţ decât cea a cine ştie cărui poet; pentru că e a mea proprie, şi e povestea unui om adevărat, nu a unuia plăsmuit, a unuia posibil, a unuia ideal sau a altuia altcum, ci a unui om în carne şi oase, unic şi viu.

Astăzi se ştie mai puţin ca oricând ce este acela un om cu adevărat viu, şi aşa se face că oamenii, care reprezintă fiecare o nepreţuită, unică încercare a naturii, sunt împuşcaţi şi ucişi în mulţimi fără număr. De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un singur foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti. Însă fiecare om în parte nu e doar el însuşi, e în acelaşi timp şi unicul, extraordinarul, în orice caz importantul şi ciudatul punct în care se întâlnesc fenomenele lumii o singură dată în acest fel şi nicicând iarăşi. De acea istoria fiecărui om în parte e importantă, veşnică, divină, de aceea fiecare om e minunat şi vrednic de toată consideraţia atât timp cât trăieşte şi împlineşte voinţa naturii. În fiecare s-a întrupat spiritul, în fiecare suferă creaţia, în fiecare se crucifică un Mântuitor.

Puţini sunt cei care ştiu în ziua de azi ce este omul. Mulţi o simt şi de aceea mor mai uşor, precum mai uşor voi muri şi eu după ce voi fi terminat de scris această poveste.

Nu mi-e îngăduit a mă numi un ştiutor. Am fost un căutător şi încă mai sunt, dar nu mai caut în stele şi în cărţi, încep să iau aminte la poveţele pe care mi le şopteşte sângele din mine. Povestea mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de deşertăciune şi tulburare, de nebunie şi vis precum viaţa tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alţii.Viaţa fiecărui om e o cale către sine însuşi, încercarea unei căi, intuirea unei poteci. Nici un om nu a fost vreodată pe de-antregul el însuşi; şi cu toate astea, fiecare tinde spre asta, unul mai înăbuşit, altul mai senin, fiecare cum poate. Fiecare poartă cu el până la moarte rămăşiţe ale naşterii sale, plasmă şi coji de ou ale unei lumi ancestrale. Câte unul nu devine niciodată om [...]Însă fiecare reprezintă o năzuinţă a naturii către om. Adăposturile sunt aceleaşi pentru noi toţi, mamele, noi cu toţii, venim din acelaşi abis însă fiecare tinde, ca o încercare şi o aruncare din adânc, către propriul său ţel.

Ne putem înţelege unul pe altul dar de explicat se poate explica fiecare doar pe sine însuşi.”

Herman Hesse - Demian