Aseară

În noaptea asta cu iz de veșnicie
Mă simt o aripă de cal măiestru și viteaz;
Un fir adânc, în mine, se răsucește de trăire...
Aș vrea ca sufletul să-mi fie veșnic treaz.

Neputință

De fiecare dată când încerci să faci cele ale lui Dumnezeu realizezi că ești cu totul neputincios. Noi, în mândria noastră, atunci ne încrâncenăm și ne osândim sec. Pentru că ne credem în stare a face mai mult. Asta ne încătușează ca într-o menghină și ne chinuie.

Dacă în loc de asta am recunoaște că atât e statura noastră și am cere iertare cu mâhnire lui Dumnezeu, El ne-ar mângâia. Și mai mult ne-am folosi fiind astfel lângă El.

Așa cum un pui de vrabie abia născut - slăbănog, fără pene și urâțel de tot - este cu putere iubit de mama sa chiar în (sau tocmai pentru) halul în care se află. Și e ținut sub aripă, în ocrotire.

Și eu am atâtea fețe...

"Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși. Dar uneori se întîmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fețe încît nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sînt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Și eu am atîtea fețe și în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată?

[...]

Sînt oameni care au plînsul în interior. Aceștia sînt cei mai frumoși oameni de pe pămînt. Acest plîns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plîns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sînt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decît aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plîns măcar odată în viață, să plîngi de-adevăratelea."

(Fragment din romanul ”Fuga spre cîmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă” - Ieromonah, Savatie Baștovoi)

Să te întorci în tine

Atât de mult în zi, încât nu mai simți serile;
atât de multă mișcare, încât nu mai miroși frigul;
atât de mult somn, încât nu mai trăiești lumina dimineții.

Atât de mult în acțiune, încât nu mai gândești;
atât de mult spui, încât nu mai ai cuvinte;
atât de mult răspunzi, încât îți pierzi echilibrul.

Atât de mult prezent, încât ești absent din tine;
atât de mult cauți, încât nu auzi;
atât de mult citești, încât nu înțelegi.

Însă El îți vorbește și te ocrotește așa absent cum ești. Și te așteaptă să te întorci în tine prin El...

(însemnare din 18 februarie, 2011)

Omul în căutarea sensului vieții

Tocmai am citit o carte scrisă de un autor pe care îmi doream de multă vreme să îl cunosc: Viktor E. Frankl, pentru că prezintă o viziune cu totul aparte asupra vieții și psihoterapiei, fiind în fapt numit părintele celei de-a treia școli Vieneze de psihoterapie: logoterapia.

Dacă ați citit cartea lui Stephen Covey - ”Eficiența în 7 trepte”, cu siguranță ați auzit de el acolo, în partea în care Covey explică noțiunea de responsabilitate - abilitatea de a alege răspunsul pe care dorești să îl dai, indiferent de circumstanțele în care te afli. Covey îl menționează pe Frankl și povestește despre experiența acestuia în lagărul de la Auschwitz și modul în care a ales să răspundă evenimentelor prin care trecea.

Mă bucur în mod deosebit să descopăr o școală de psihoterapie care trece de viziunea lui Freud sau Adler și vede omul în întregimea sa, în minunăția și superioritatea la care este chemat.

Iată câteva fragmente care m-au impresionat:

”Un gând m-a străpuns: pentru prima dată în viață am înțeles adevărul, așa cum l-au așezat în ode atâția poeți, declarat ca ultimă înțelepciune de atât de mulți gânditori. Adevărul este că dragostea este ultimul și cel mai înalt țel la care omul poate să aspire. Atunci am înțeles sensul celei mai mari taine pe care poezia gândirea și credința umană trebuie să ne-o împărtășească: izbăvirea omului este prin dragoste și în dragoste. Am înțeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuși să cunoască fericirea, chiar dacă și numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită. Neînchipuit de singur, neputincios să se exprime printr-o activitate pozitivă, când singura sa realizare se reduce la a-și îndura suferința așa cum se cuvine - onorabil, așadar aflat într-o astfel de situație, omul poate, prin conteplarea plină de iubire a chipului persoanei iubite, pe care o poartă în sine, să ajungă la împlinire. Pentru prima oară în viață am putut pricepe înțelesul cuvintelor ”îngerii se pierd în contemplarea perpetuă a slavei nemărginite”.

[...]

Sufletul meu era încă agățat de chipul soției mele. Un gând îmi trecu prin minte: nici măcar nu știam dacă mai era în viață. Știam un singur lucru - un lucru pe care îl învățasem deja bine: dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a ființei iubite, găsindu-și sensul cel mai profund în ființa sa spirituală, în sinele său lăuntric. Fie că este sau nu prezentă, fie că este sau nu în viață, toate acestea încetează cumva să mai conteze.

Nu știam dacă soția mea mai trăia și nu aveam nicio posibilitate de a afla adevărul (pe toată perioada detenției nu am putut trimite și nici primi vreo scrisoare): dar în clipa aceea nu mai conta. Nici măcar nu aveam nevoie să aflu: nimic nu putea știrbi tăria dragostei mele, și chipul iubitei mele. Dacă aș fi știut în clipa aceea că soția mea era moartă, cred că aș fi continuat să mă dăruiesc, netulburat de acest fapt, contemplării chipului ei, iar conversația mea lăuntrică cu ea ar fi fost la fel de vie și îndestulătoare: ”Pune-mă ca o pecete pe inima ta, căci dragostea este tare ca moartea.” (Cântarea Cântărilor - Vechiul Testament)”

(Viktor E. Frankl - ”Omul în căutarea sensului vieții”)

Din gândurile mai vechi

Merg la Vecernie. Fulguiește. Parcă ar fi o zi de noiembrie târziu. Miroase frumos de la pâinea proaspăt coaptă din sacoșă.

Parcă aș fi într-un fragment de Preda. Nu știu care. Cel în care personajul principal merge într-o zi de iarnă să predea lecția de pian obișnuită fetei răsfățate și cu prea puțin talent a boierului...Merge în înserare pe aleea lungă și mărginită de copacii dezgoliți, printre fulgii delicați de nea.

Poate nici măcar nu e Preda. M-a stropit o mașină. Se înserează. Sunt convinsă că există o frumusețe sfântă în cotidian. Numai noi suntem absenți și nu o observăm.

Fulguiește sfânt în înserarea de părut noiembrie...

(19 februarie, 2011)

Niciodată n-a fost ceva în această lume iubit prea mult..

”Niciodată n-a fost ceva în această lume iubit prea mult, dar multe lucruri au fost iubite într-un mod eronat și toate au fost iubite într-o masură mult prea mică. Trebuie să fim în întregime viață și entuziasm, vigoare și iubire pentru orice lucru și aceasta ne va echilibra. Îndrăznesc să spun cu încredere că orice persoană din această lume trebuie să fie iubita ca și aceasta...dar Dumnezeu fiind iubit infinit mai mult , infinit mai mare va fi și bucuria noastră iar inima noastră va fi mai mult împreună cu El, astfel că cine iubește pe Dumnezeu așa cum trebuie nu poate fi în primejdie de a iubi prea mult pe ceilalți.”

(Thomas Traherne)

I believe in aristrocracy, though

"I believe in aristocracy, though - if that is the right word, and if a democrat may use it. Not an aristocracy of power, based upon rank and influence, but an aristocracy of the sensitive, the considerate and the plucky. Its members are to be found in all nations and classes, and all through the ages, and there is a secreat understanding between them when they meet. They represent the true human tradition, the one permanent victory of our queer race over cruelty and chaos. Thousands of them perish in obscurity, a few are great names. They are sensitive for others as well as themselves, they are considerate without being fussy, their pluck is not swankiness but power to endure, and they can take a joke." — E.M. Forster (Two Cheers for Democracy)

Tăcerile din piept

Zilele acestea am ”realizat” un lucru. În fine, în ultima vreme am mai „realizat” eu și altele, dar acest gând mi se tot întoarce. Poate l-am citit undeva, mai demult, și aceasta este doar o aprofundare...oricum ar fi, rezonează în mine:

Să poți să suferi discret, galant, aș spune să suferi în șoaptă, ca și cum te-ai strădui să nu trezești din somn un copil. Să te doară tainic și blând, cu zâmbete ascunse în tăceri, să ții în ochi doar o undă de melancolie și o pace să te înconjoare. Chiar de te doare tare, adânc, precum o rană facută de o țepușă ce s-a adâncit în ființa și în sufletul tău – totuși, la granița pielii aceasta să nu fie cu mult mai mult decât un punct. Să fii demn, nobil în suferința ta – oricum suferi, prin urmare de ce să ”te impui” asupra altora cu durerile tale încărcându-i și pe ei. Deseori, dezvăluind durerea ta și gândurile născute din suferință de nenumărate ori și nenumărator oameni...descoperi...descoperi că durerea își pierde taina, adâncimea. Durerea nu mai curăță. Durerea nu mai aduce înțelegere și sens.

În ziua de astăzi durerile noastre sunt vocale, țipă, le vedem la televizor, le tragedizăm și le telenovelizăm, le vulgarizăm. Ne place parcă să ne exhibăm rănile, să ne urcăm pe grămada de gunoi și să ni le prezentăm una câte una spre analiza trecătorilor. Femeilor le curge rimmelul între șiruri de lacrimi, bărbații beau până cad sub masă și totul e înecat în lumină de reflectoare. Să se știe că suferim, să fie show, să creăm tămbălău și bâlci. În ziua de astăzi durerile trebuie știute și compătimite, nu trebuie trăite în adâncimea lor...

...Prefer...prefer totuși... tăcerile din piept.


Tăcerile din piept {link}

Aş vrea să fiu aşa uşor
Să poţi să mă respiri fără să ştii,
Să nu mai ies din trupul tău
Decît atunci cînd trupul tău nu va mai fi.

Îmi spui că se întîmplă des,
Iar eu te cred - nimic nu e perfect -
Şi-atunci vorbesc prea mult
S-ascund aşa tăcerile din piept...

Tu vrei să joci fără să rişti
Şi să cîştigi război după război,
Nu-ţi pasă cîţi soldaţi omori,
Nu-ţi pasă că soldaţii sîntem noi...

Tu rîzi cu rîsul tău frontal
Şi-aş renunţa dacă aş fi deştept:
Am răni mai reci decît zăpada,
Mai reci decît tăcerile din piept.

N-am stat şi nu m-am tîrguit,
Ba chiar am oferit mereu mai mult,
Deşi chiar tu m-ai prevenit,
Am refuzat, refuz şi-acum s-ascult.

Şi-apoi, să ştii, e-aşa plăcut
Şi merită oricît să stau s-aştept
În miezul zilei să-ţi aşezi
Tu fruntea pe tăcerile din piept...

(Alexandru Andrieș)

Păi da...

Păi da, cum să spun. Cred că mai întâi se salută: deci, bun găsit, pentru că de multă vreme nu ne-am mai văzut. Am tot cântărit dacă să reîncep să scriu, sau mai bine să fac alta pagină, sau mai bine să nu mai scriu deloc vreodată, dar iată-mă-s. N-am să vă promit că voi scrie constant, că voi înnoi pagina, n-am să ma disculp prea mult, dar am să încerc să reînnod firul de unde a rămas.

M-am obișnuit deja cu propria-mi formulă, și cred în continuare în ea :): ”sunt sigură că cineva, undeva deja a gândit, a spus, a scris aceleași lucruri pe care urmează să vi le împărtășesc și eu acum”. Dar iată că lucurile acestea așa s-au copt în interiorul meu, au crescut de așa manieră, încât simt nevoia să le împărtășesc.

Libertate si ascultare

Multă multă vreme a trecut de când nu v-am mai scris. O vreme a trecut tăcând, o altă vreme ascultând şi o alta pur şi simplu pentru că nu am mai reuşit să mă adun pentru a conversa cu voi. Toată această vreme adunată face ca deocamdată să nu îndrăznesc a vă împărtăşi ce este în interiorul meu - cuvintele se sfiesc să se arate deşi unele noi înţelegeri s-au cristalizat în mine.

De aceea, deocamdată, va scriu câteva rânduri în care mă regăsesc:

"[...] Omul a fost gândit şi făcut de Dumnezeu în deplină libertate şi i s-au pus înainte toate condiţiile pentru a-şi împlini şi trăi libertatea. Libertatea este darul minunat pe care l-a făcut Dumnezeu omului. Poate că prin nimic altceva Dumnezeu n-ar fi putut să-Şi arate dragostea pe care ne-o poartă decât prin faptul că ne-a dăruit deplina libertate de gândire şi de acţiune.

Prin nimic altceva nu putem ilustra dragostea decât prin încrederea pe care o acordăm celui pe care îl iubim. Şi această încredere i-o arătăm atunci când îi oferim deplina libertate.

[...]Această sete de libertate intră în contradicţie aparentă cu ascultarea care ni se cere, oarecum, atunci când începem viaţa noastră duhovnicească. [...] Dar oare omul nu a fost înzestrat de la bun început cu destulă înţelepciune şi destulă cunoaştere pentru a-şi putea trăi condiţia sa şi relaţia cu Dumnezeul şi Ziditorul său, fără a fi nevoie nevoie de alţi intermediari? Sigur că da!

Însă omul şi-a încălcat această putere, a pierdut legătura cu Ziditorul său, pierzându-şi totodată şi armonia şi integritatea interioară. Astăzi, omul, pe bună dreptate, poate să-şi spună, aşa cum şi noi la rândul nostru ne-am spus adesea: "Nu ştiu ce să fac, nu mă mai înţeleg, nu ştiu de unde mi-au venit aceste gânduri, nu ştiu de ce am făcut cutare sau cutare lucru."

Omul, în complexitatea sa, are momente în care se simte depăşit de sine însuşi. Sfântul Grigore de Nyssa afirmă că acesta este argumentul cel mai grăitor că noi avem origine divină, că suntem infiniţi şi de necuprins în puterea gândirii noastre. Ne vin gânduri despre care spunem că nu ne-au mai venit niciodată, trăim stări şi avem simţăminte pe care nu le-am mai avut, ni se întâmplă să simţim lucruri şi realităţi în faţa cărora ne simţim neputincioşi. Pentru că mintea noastră şi toate valorile noastre, cu care suntem obişnuiţi să operăm şi prin care judecăm lumea şi lucrurile, pot deveni dintr-o dată neputincioase în faţa unor experienţe noi care ne sunt date să le trăim.

Dar această nedumerire şi dezorientare reprezintă, de fapt, un pas avansat pe calea cunoaşterii. Lucru pe care l-a simţit şi Socrate când a zis: "Eu ştiu că nu ştiu nimic!". Acesta este momentul crucial în care omul, iluminat de propria experienţă, îşi dă seama că are nevoie de un barometru al gândirii şi al acţiunilor sale, cu alte cuvinte de o călăuză, care poate fi un alt om, pe care îl recunoaşte a fi mai experimentat sau, în cel mai rău caz, o sumă de principii de viaţă verificate de predecesori. Această alegere, oricare ar fi, este şi ea un act al libertăţii. [...]"

("Singuri în faţa libertăţii" - Savatie Baştovoi)

Miercurea fără cuvinte

Pentru ziua de naştere a fratelui meu, Adrian.

Miercurea fără cuvinte

Miercurea fără cuvinte

Despre Prinţesa Spiriduşilor şi alte doruri de prinţese

Despre Prinţesa Spiriduşilor...

A fost o data ca niciodată Prinţesa Spiriduşilor. Şi prinţesa trăia în regatul năzdrăvanilor, al pistruilor şi al motanilor năbădăioşi iar responsabilităţile ei principale erau:

- Să facă spiriduşii să râdă
- Să mănânce puf de păpădie fără să strănute şi
- Să planteze stropi de ploaie la geamurile tuturor fetiţelor în zilele de vară înăbuşitoare precum înlăuntrul cuptoarelor în care mamele coc cozonaci.


...şi alte doruri de prinţese

...aş fi Prinţesa Soarelui, aş sta la taclale cu Printesa Ghiocel şi cu Zâna Spiriduşilor, m-aş hrăni cu petale de trandafir şi aş purta cireşe la urechi...
...aş alerga prin poieni după ploaie, aş avea o pălărie cu un bor maaaare maare să mă apere de soare, aş fi înconjurată de copii mici cărora le-aş împărţi fructe şi flori...
...aş umbla desculţ prin iarbă, aş fredona cântece de Alifantis şi cu o bătaie de gene aş ajunge din poiană pe malul mării şi înapoi...
...aş adormi pe un pat de petale de liliac şi de frezii

Miercurea fără cuvinte

Mai multe despre Miercurea fără cuvinte, aici.

Nu avem decât o o viaţă pentru a trăi alături de cel iubit

...Nu avem decât o viaţă pentru a trăi alături de cel iubit. Alături de cei iubiţi.

După aceea, în veşnicie, jurământul nu ne mai leagă şi nu se ştie dacă vom mai şti să îi iubim.

Oare conştiinţa noastră va exista după moarte? Oare ne vom aminti de soţii noştri? Şi dacă da, o să simţim la fel de mult şi de cald cu inima noastră omenească, sau atunci toţi oamenii iubiţi, toţi îngerii, toţi sfinţii se vor topi într-o singură dragoste mare, nesfârşită şi plină de pace?

A fost o dată ca niciodată Dragostea

Zilele acestea mi-a venit gândul că rareori am scris fericită, sau melancolico – fericită în Bucureşti. Mă gandeam că poate oraşul acesta îmi inspiră doar tristeţile şi angoasele şi creşterile de suflet în timp ce Iaşul e responsabil de stările de visare, de liniştile mele, de pacea mea.

Până şi dragostile mele cele mai profunde şi adevărate şi frumoase şi pline de cântec tot în Iaşi au fost.
În Iaşi a fost Iubirea mea de Cireşari, cu melodii din Pasărea Colibri şi ţineri de mână în drumul spre bibliotecă şi alergări prin ploaie.
În Iaşi a fost şi Dragostea mea de Mircea Eliade, cu sacrul ascuns în atingerea întâmplătoare a degetelor mele de mâna lui pe bancheta trenului, cu descoperirea unui alt eu în mine, cu dueluri mentale şi delicateţe nesfârşită.
În Iaşi am simţit cum sufletul meu creşte infinit de mult, cum se umple cu mii de picături minuscule de zâmbet, de gesturi, de alinturi, de plânsuri zbuciumate, de pace, de urcuşuri şi văi de iubire.

...Mirosul de tei dimineaţa după ploaia grăbită de vară...Izul de iarnă, fum şi frigul la răsărit pe drumul spre Cetăţuia
...Merele verzi, dulci-acrişoare mâncate pe furiş în livada de lângă bloc
...Vânătoarea de vietăţi fantastice ale iazului
...Calul alb şi blând care mă aştepta de ziua mea la hipodrom
...Şederea pe iarbă dimineaţa la patru ţinându-l strâns de mână pe Cireşar şi numărând stele pe cerul de cerneală neagră...Alergând desculţ prin apa fântânii din faţa facultăţii şi râzând
...Un buchet de garofiţe mov-roz primit în dar
...Nopţile de Crăciun cu degetele mirosind a portocală
...Suferinţa roşie şi încruntată şi indigo din sufletul despărţit
...Pacea regăsirii mele
...Mintea în scânteie de oţel visând să ardă în văzduh
Dar astăzi, astăzi dimineaţă în Bucureştiul de toamnă m-am trezit râzând.

Îmi venea să alerg, să sar, să cânt să mă duc afară şi să vorbesc cu porumbeii, să cumpăr un braţ de dumitriţe şi să le arunc în văzduh, să pictez cu mult soare pe toate pânzele imaginare din jurul meu. Să desenez baloane de ciocolată în mâinile tuturor copiilor şi zâmbete de marţipan pe chipurile tuturor bunicilor de pe Pământ.

Astăzi aş fi vrut să scriu o poveste despre Făt-Frumos-cu-Ochii-Negri-ca-Pana-Corbului şi Prinţesa-Gene-Întoarse-pentru-Ochi-Verzi. O poveste din care copiii toţi să înţeleagă prin cuvinte delicate cât este de frumoasă, cât este de plină de viaţă, de acoperitoare, de gingaşă, de vibrantă dragostea.O poveste care să facă în aşa fel încât sufletele tuturor copiilor de pe faţa Pământului să se umple de lumină şi de zâmbet, de pace de negrăit şi linişte de necuprins, de bucurie nesfârşită.
Astăzi aş fi putut să scriu Povestea Poveştilor. Povestea tuturor bunicilor care se ţin de mână pe o bancă din parc şi privesc porumbeii, a tinerilor care plutesc pe aleile oraşelor într-o lume proprie, a părinţilor care îşi simt piepturile pline de gingăşie privind la miracolele-copii.
Astăzi Bucureştiul mi-a dat un gând fericit, sau măcar melancolico-fericit.

Astăzi Bucureştiul mi-a adus aminte de Dragoste.
~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~ ~~~

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

(Sf. Apostol Pavel - Epistola I către Corinteni)

O criză, două, şapte, nouă

Aşaaa. Dacă tot tragem concluzii în seara aceasta, hai să mai scriu şi despre asemănările flatante pe care le-am mai făcut în căpşorul meu cu plete lungi şi blonde. :)

Mă gândeam că etapa asta prin care trec oamenii la sfert de veac se aseamănă cu criza de pe piaţa financiară globală. Nu râdeţi. Staţi să vedeţi de ce:

Sistemele pe care toată lumea le credea infailibile se prăbuşesc unul câte unul pentru că fuseseră umflate şi crescute artificial – aşa cum tinerii şi adolescenţii îşi asumă uneori anumite principii sau moduri de a vieţui fără a le chestiona în profunzime.

Asemenea situaţiei de criză financiară – în care statul se străduieşte să salveze diferite instituţii pentru că viaţa este pur şi simplu de neconceput fără ele – un tânăr om este asediat de părinţi şi prieteni apropiaţi gata să îl salveze cu diferite păreri, soluţii temporare şi oferte care minimizează investiţia de efort din partea lui.

Asemeni sistemului financiar în care doar instituţiile „curate” şi puternice vor rezista integre până la final şi în noi vor rezista până la final doar acele părţi adevărate, consistente, simple, adânc înrădăcinate.

Asemănător este şi rezultatul celor două crize: va exista în continuare un sistem financiar şi unii vor spune că nimic nu s-a schimbat – va exista în continuare un om şi unii vor spune că nimic nu s-a schimbat la el.

Însă – tot asemenea şi de data aceasta – sistemul nu va mai fi niciodată la fel – iar omul va fi fundamental transformat şi aşezat pe noi baze.

Eu nu am de gând să fac deloc infuzii financiare în sistemul care trece acum prin criză.

Să rămână în picioare doar ceea ce merită şi în locurile murdare şi putrezite să crească flori noi, muguri şi iarbă curată – verde crud.

Lecţia nr. 26 a „Crizei de sfert de veac”

Lecţia numărul 26 spune că: „Aflat în cea criză de sfert de veac ce se cuvine a fi trăită de fiecare din noi, aveţi grijă să nu povestiţi de-a fir a păr tatălui şi mamei exact ce simţiţi, cum smţiţi, cât de adâncă vi se pare vouă criza/ depresia/ tristeţea. Pentru că părinţii te iubesc de infinit mai multe ori decât te iubeşti tu în 99.99% din timp şi cu siguranţă te iubesc de jdemii de ori mai mult decât te iubeşti tu când eşti trist şi deci vor avea grijă ca orice tristeţe sau criză a ta să o amplifice în mod proporţional cu cantitatea de iubire.”

Acum să nu credeţi că mai sunt încă „acolo”. Acolo adică în prăpastie, în abis, în oceanul cu tristeţe, în catacombe – aşa cum par gropicica, valea, ligheanul cu tristeţe, respectiv şănţuleţele de ploaie în care mă rătăcesc la vârsta asta. Eiiii, păi nu, e senin zilele astea. Altfel cum credeţi că aş fi tras eu concluzii aşa de înţelepte şi profunde încât le ştie tot omul de când lumea şi pământul.

Acum, serios vorbind, eu nu sunt adepta lipsei de siceritate faţă de părinţi şi oricum cred că mi-a dat Cerul o gură suficient de mare încât să nu pot ţine mult timp pentru mine ceea ce mi se întâmplă sau ceea ce simt. Deci cred ca e bine ca ai noştri părinţi să ştie cam pe ce culoare sufletească ne găsim, să ştie cu ce ne ocupăm timpul, ce mai citim, cu cine mai ieşim şi ce mai gândim.
Numai că, vă rog eu să aveţi grijă să nu faceţi ca mine: nu povestiţi şi voi cât de adânc e gândul, ce nuanţe are în dimineaţa asta, ce ramificaţii are gândul, cât de mult l-aţi analizat, ce argumente pro şi contra i-aţi găsit, cu cine v-aţi mai consultat pe tema asta – aşa cum v-am povestit eu în rândurile de luna trecută...

Nu povestiţi pentru simplul fapt că e bine să îi protejaţi. Oricum gândurile astea sunt absolut specifice creşterii prin care trecem noi până ne aşezăm sufleteşte şi nu facem decât să îi speriem şi să îi facem să sufere.

Şi atunci, într-o zi o îl să priviţi cu lacrimi în ochi pe tata care spune: „Copiii nu trebuie ţinuţi de mână doar cât sunt mici. Copiii se ţin de mână până la moarte.”