La-nceput a fost cuvântul. Acum cuvântul e la sfârşit.

La început a fost cuvântul. Cuvântul cu putere creatoare, prin care am fost plămădiţi noi, prin care s-a hotărât naşterea noastră.

Încet, încet însă oamenii au început să creeze cuvinte pentru lucrurile pe care le făceau. Cuvintele au devenit funcţionale. Au devenit bune pentru a exprima lucruri ce ţin de raţiune, de necesar. Apoi au apărut cercetătorii şi toţi oamenii de ştiinţă care gândeau lucruri abstracte. Aşa că au avut şi ei nevoie de cuvinte. Şi au făcut cuvinte care aveau doar pentru ei înţelesuri. Cuvinte abstracte :).
Şi aşa, în timp, cuvântul şi-a pierdut din puterea creatoare şi s-a transformat în cel mai bun caz într-o chestie funcţională iar în cel mai rău caz în ceva gol de sens.
De aceea, după cum spuneam în primele mele rânduri parcă de pe blog, eu cred ca oamenii nu sunt ajutaţi de cuvinte pentru a exprima ceea ce simt. Cuvintele te ajută poate să exprimi aspecte convenţionale, raţionale, dar nu sentimente.

Când vine vorba de sentimente cuvintele mai mult te încurcă, creează confuzii şi dau acestora un sens mult prea fix, rigid, finit pentru ceva ce este de fapt infinit, nedefinit, nuanţat.

Aşa se face că, pentru a exprima sentimentele s-au născut poeţii care alătură mai multe cuvinte, le alungă, le adună, le disciplinează şi le amestecă până obţin o înşiruire care să fie totodată inteligibilă şi nuanţată, să cuprindă în finit infinitul şi nedelimitatul. Aşa că vedeţi voi, pentru a exprima un sentiment, unul singur, e nevoie de multe multe cuvinte, şi în plus aşezate într-o anumită ordine şi cu o anumită cadenţă, ritm. De aceea îmi plac mie atât de mult poeziile şi de aceea sunt ele capabile să surprindă atât de bine stările, trăirile, şi...da, toanele mele. Şi de aceea cred că e atât de greu să fii scriitor, să ai această măiestrie de a transmite infinitul prin finit.

Din păcate, în lumea aceasta de acum şi mai ales în oraşul acesta de acum, în care mă aflu şi mi se amestecă gândurile de zor cu ochii în soare, cuvintele sunt de cele mai multe ori folosite în sensul lor „lipsit de sens”. Majoritatea tinerilor de astăzi sunt atât de duri în exprimare şi uneori atât de vulgari, încât mă doare mintea. Oamenii sunt atât de „nedrăguţi” şi grosolani unii cu ceilalţi şi atât de rupţi de ceea ce e cu adevărat important încât ajung uneori să „latre” unii la ceilalţi. Totul a devenit funcţional şi rece şi golit de esenţă şi oamenii lovesc în loc să mângâie, se răstesc în loc să şoptească, se încruntă când vorbesc în loc să zâmbească, cuvântează sincopat în loc să fredoneze şi trec cu bocancii unii prin sufletele altora în loc să păşească pe vârfuri.

Ne pierdem în multitudinea de avantaje tehnologice şi uităm că sufletul nostru infinit are nevoie de aceeaşi gingăşie indiferent de metodele fulger descoperite pentru a face o porţie de piure. Mi-e teamă că dacă nu ne gândim puţin cuvântul va ajunge la sfârşitul vieţii sale.

În puţine locuri am mai găsit rânduri care să exprime atât de bine cum simt când iubesc (chiar dacă e scris la feminin :). )

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca mereu pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mâinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez femeie
Eu bolnav Pygmalion
Hai şi umblă Galatee.

Dacă tu ai dispărea
Fir-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţărm de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri mici
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Ori şi unde o sa-ţi placă.

Şi pe urmă voi pleca,
Umilit şi iluzoriu,
Unde este casa mea,
O mansardă-n purgatoriu.

De-ai cădea într-adevar

În momentul marii frângeri,

Aş veni la tine-ncet

Să te recompun din îngeri.

Dacă tu ai dispărea,

Şi din râsu-mi şi din plânsu-mi,

Te-aş găsi în sinea mea,

Te-aş clădi din mine însumi.