Inceput..

......

Candva, Altundeva si Uneori

Au fost o data ca niciodata trei zane: Zana Energia, Zana Lebadoi si Zana Piersicuta. Cele trei zane au trait candva, fiecare dintre ele altundeva si uneori mai auzeau una de cealalta in diferite momente. Cu toate ca s-au si intalnit din cand in cand ba in imparatia energiei, ba pe lacul lebedelor, ba in gradina de piersici cele trei printese nu se prea cunosteau. Dar asa cum se intampla uneori bagheta magica a timpului, pamantului si cerului s-a hotarat ca ar fi timpul sa se intalneasca si sa se cunoasca si sa creeze o lume magica, plina de suflet.

Asa ca, intr-o zi cele trei printese venira in Imparatia Complicata. Zana Lebadoi venea din Imparatia Galanteriei a lacurilor line si delicatetii. Zana Piersicuta venea din Imparatia Cuvintelor Dulci a miresmei de tei si a poeziilor cu rezonante in suflet. Zana Energia era din Tara Razelor de Soare, a linistii si a rouai pe iarba.

.......
va urma

O prinţesă face mai mult decât două, pe care nu le vei avea nicicând

Pentru că ne-am trezit într-o epocă a calculatoarelor, a mişcării rapide şi a ipod-urilor, noi prinţesele ne-am ascuns. Ne-am tupilat după sacouri şi pantofi cu tocuri cui, după expressoare şi motoare, după plannere şi dead line-uri. Şi totuşi, pitită, mititică şi puţin timidă prinţesa a rămas în noi.

Prietenele mele dragi îşi primesc tot timpul nume de prinţese din poveste atunci când se află în dificultate. În momentele respective le plămădesc şi le aloc cât ai zice "vis" numele lor cele adevărate, cele pline de magie care sfârşesc prin a le scoate din încurcătură: Prinţesa Ghiocel, Prinţesa Spiriduşilor, Prinţesa Lebădoi şi alte dinastii nemaiîntâlnite.

Hahaha. :)

De aceea mă bucur nespus şi îmi vine să bat din picioruşele cu pantofi roşii învârtind bagheta magică şi strănutând fulgi de nea când apare (sau se traduce) o carte care ne identifică pe noi prinţesele camuflate în femeile/copilele pe care le ştiţi cu toţii.

Şi iată-ne pe noi (prietenele mele dragi şi cu mine după cum ne descrie cartea):

"... Prinzesinn von Badabum
Faimoasă la toate curţile europene pentru uluitoarea-i stângăcie, prinţesa Gudrun von Badabum are un trai distrofic catastrofic.
Când râde se alege cu un torticolis; cu-o insolaţie, dacă stă la umbră; cu-o indigestie după ce bea apă.
Ea sparge tot ce-atinge, răstoarnă tot ce-i iese în cale, - să-i stai în preajmă e un stres, o jale. Victimă a stângăciei sale, prinţul pe care şi-l va fi ales s-a dus p-aci-ncolo după mai multe piedici, fractura unui umăr, o mână făcută zob şi alte bunătăţi de-acestea, pe care nu le mai enumăr. Ca să fie pusă,-n sfârşit, la adăpost de pocinoagele, puzderii prinţesa Gudrun von Badabumbumbum a fost trimisă pe o insul pustie, unde trăieşte-n aer liber (şi acum), singură cuc, - fapt ce-o scuteşte de-o mulţime de mizerii.
Dezolată că e izolată, o parte din zi budează, în buduoar, apoi pune, în zadar la cale un plan al evadării sale.

Prinţesa de Pitipitipythia
Pepita de Pitipitipythia e pitică, mult mai pitică şi peltică decât toate prietenele ei.
Cu toate astea, vede bine şi departe, uneori chiar de astăzi până mâine.
Ea ştie luni ce-o să se întâmple marţi, miercuri ce-o să se întâmple joi. Ş.a.m.d. - până duminică.

Duminică se odihneşte.

Ea dă în cărţi, ghiceşte în cafea, citeşte-n liniile din palmă.
Singura chestie este că e cam încurcă lume, că amestecă borcanele şi că dă greş. Nu nimereşte ziua când face prorociri; încurcă nume şi prenume, plus alte mari sau mici nenorociri. Pentru ea, trefla-i confundabilă cu pica şi cupa cu caroul. Dar zilele-i curg calme şi-n cel mai mare talmeş-balmeş.

prinţesă de la Crapaudine

Numele-i fără raport cu propriu-i fizic.

Foarte frumoasă, nu-i băloasă, nu orăcăie, nici n-are pustule pe trup.

Pielea-i nu este verde ci de un roz carmin, - tot ce-i mai dulce, mai velin, mai feminin. Trăieşte-ntr-un palat, nu într-un smârc.

Îşi caută prinţul vieţii sale. Convinsă că se-ascunde (unde?) sub trăsăturile unei râioase.

Nădăjduind mereu să-i iasă-n cale,-şi petrece timpul cel mai galeş, cu picioarele-n nămol: o cloacă de împuţită băltoac(oac)ă, şi sărutându-l, cu un singur gând, pe fiecare batracian de rând.

După ultimele ştiri din târg, e tot singură şi cu picioarele în smârc (asemeni unui cocostârc).

Romeea Gitanos prinţesă

Romeea Gitanos nu e o prinţesă ca toate celelalte. Palatul ei e o rulotă trasă de-o gloabă demodată, regatul ei nu are margini, iar ea a

făcut turul lumii nu o dată.

Lui taică-său, fără coroană pe cap, toţi dinţii i-s de aur, iar ăsta le e singurul tezaur. Ea circulă dintr-un oraş într-altul, însoţită de întreaga-i curte, în mai lungi turnee, sau mai scurte, ca să prezinte numere de circ.Romeea e artistă de circ, echilibristă; performanţa-i preferată: să-şi lege mijlocu-ntr-o funie şi, apoi, să se rotească şi rotească, pân-atinge stelele cu mâna.

Prinţesă de Nisipuri

Fiică a reginei din Saba. Castelu-n care locuieşte e de nisip şi-şi schimbă locul, mutându-se unde îl bate vântul.

Spre nord,

la vreme de sirocco,

un vânt uscat şi cald.

Spre sud.

când este rândul simunului

să bată.

Spre vest,

când suflă harmattanul.

În rest

-ul timpului, spre est.

Se scaldă-n câte-o oază, ştie-o groază de nume de minerale şi de stele, de teama furtunilor, poartă un văl pe chip. Cultivă trandafirul de nisip...."

(Prinţese date uitării sau necunoscute, de Philippe Lechermeier şi Rebecca Dautremer)

Notă: Prinţesele au fost identificate în fiinţele normale ce suntem de către Prinţesa Badabum, căreia ţinem să îi mulţumim pe această cale.

Gânduri cu degete reci şi delicate de pianistă

Stările de melancolie sunt preferatele mele. Ele mă lasă să visez la inorogi şi cai înaripaţi şi praf de stele şi zâmbete dulci şi priviri adânci în ochi.

În stările mele de melancolie sunt întotdeauna cafele şi dorinţa de a picta cu degetele peisaje şi sentimente pe care nu le voi putea niciodată cuprinde în cuvinte. Pe asta cu pictatul cu degetele, cu palmele, cu pielea şi cu simţitul până în străfundul meu a culorii şi pânzei cred că v-am mai povestit-o. În momente ca astea mi-aş dori tare mult să am un pic de talent şi să pot să pun pe foaie măcar o treime din ce e în interiorul meu. Atunci parcă sufletul mi se dilată şi devine infinit şi elastic şi flexibil. Îmi vine să fredonez cântece de Nicu Alifantis să curăţ portocale şi apoi să simt mirosul lor acrişor-apos pe degete sau să mănânc piersici zemoase-zemoase şi dulci. Mi-ar plăcea ca tot ce e în jurul meu să îmi contribuie la melancolie: să fie iarnă cu ninsoare cu catralioane de fulgi mari cât un mileu sau primavară cu cireşi înfloriţi sau seri de toamnă cu alei de parc plouate şi multe multe frunze pe jos.

Stările de melancolie sunt deseori într-un pat maaare, maaare cu lumina stinsă şi o lumânare parfumată şi priviri strecurate printre degetele de la mână către tavan. Hmm, la prima vedere către tavan… Pentru că în realitate văd dincolo de el, văd undeva în adâncul cerului, sus, sus de tot în catifeaua aceea neagră sau mai degrabă cenuşiu-bleumarin cu puchiţei strălucitori, unde îmi şi imaginez că mă aflu de fapt călare pe un cal alb înaripat sau pe un nor pufos călătorind în lumea de deasupra. Întotdeauna am iubit norii, le-am iubit formele, texturile şi înalţimile. Şi încă îmi mai place să cred că acolo sus, pe nori, e o altă lume cu fiinţe alb-lăptoase, paşnice, gânditoare şi tare tare melancolice. De multe ori mă plimb alături de ele şi mă uit în jos la noi cei alergânzi pe străzi, la noi cei încruntaţi şi frământaţi, la noi cei melancolici.

Stările de melancolie sunt preferatele mele. Eu le zâmbesc tainic şi ele îmi zâmbesc înapoi. Şi nimeni nu ne ştie...

Fragmente mai vechi de "eu"

Daca vă amintiţi, v-am spus atunci când am început acest blog, că este o a doua încercare a mea. Postul de mai jos e de atunci...
Hesse este unul din scriitorii mei preferaţi şi mă regăsesc şi acum în rândurile scrise de el, ca şi atunci:

“N-am vrut să încerc a trăi decât

ceea ce tindea de la sine să iasă dinlăuntrul meu.

De ce era acest lucruîntr-atât de greu?

Pentru a istorisi povestea mea, trebuie să încep de departe, cu începutul. Ar trebui, dacă mi-ar fi cu putinţă, să merg chiar mai departe înapoi, până în cei dintâi ani ai copilăriei mele şi încă dincolo de ei, până în zorii obârşiei mele. Poeţii, când scriu romane, obişnuiesc să se poarte de parcă ei ar fi Dumnezeu şi ar putea cuprinde dintr-o dată cu privirea întreaga poveste a unui om, căutând să o priceapă şi s-o înfăţişeze ca şi cum Dumnezeu şi-ar povesti-o lui însuşi, fără ocolişuri în trăsăturile ei esenţiale. Mie asta îmi e cu neputinţă, după cum tot astfel le e şi poeţilor. Povestea mea îmi este însă şi mai de preţ decât cea a cine ştie cărui poet; pentru că e a mea proprie, şi e povestea unui om adevărat, nu a unuia plăsmuit, a unuia posibil, a unuia ideal sau a altuia altcum, ci a unui om în carne şi oase, unic şi viu.

Astăzi se ştie mai puţin ca oricând ce este acela un om cu adevărat viu, şi aşa se face că oamenii, care reprezintă fiecare o nepreţuită, unică încercare a naturii, sunt împuşcaţi şi ucişi în mulţimi fără număr. De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un singur foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti. Însă fiecare om în parte nu e doar el însuşi, e în acelaşi timp şi unicul, extraordinarul, în orice caz importantul şi ciudatul punct în care se întâlnesc fenomenele lumii o singură dată în acest fel şi nicicând iarăşi. De acea istoria fiecărui om în parte e importantă, veşnică, divină, de aceea fiecare om e minunat şi vrednic de toată consideraţia atât timp cât trăieşte şi împlineşte voinţa naturii. În fiecare s-a întrupat spiritul, în fiecare suferă creaţia, în fiecare se crucifică un Mântuitor.

Puţini sunt cei care ştiu în ziua de azi ce este omul. Mulţi o simt şi de aceea mor mai uşor, precum mai uşor voi muri şi eu după ce voi fi terminat de scris această poveste.

Nu mi-e îngăduit a mă numi un ştiutor. Am fost un căutător şi încă mai sunt, dar nu mai caut în stele şi în cărţi, încep să iau aminte la poveţele pe care mi le şopteşte sângele din mine. Povestea mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de deşertăciune şi tulburare, de nebunie şi vis precum viaţa tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alţii.Viaţa fiecărui om e o cale către sine însuşi, încercarea unei căi, intuirea unei poteci. Nici un om nu a fost vreodată pe de-antregul el însuşi; şi cu toate astea, fiecare tinde spre asta, unul mai înăbuşit, altul mai senin, fiecare cum poate. Fiecare poartă cu el până la moarte rămăşiţe ale naşterii sale, plasmă şi coji de ou ale unei lumi ancestrale. Câte unul nu devine niciodată om [...]Însă fiecare reprezintă o năzuinţă a naturii către om. Adăposturile sunt aceleaşi pentru noi toţi, mamele, noi cu toţii, venim din acelaşi abis însă fiecare tinde, ca o încercare şi o aruncare din adânc, către propriul său ţel.

Ne putem înţelege unul pe altul dar de explicat se poate explica fiecare doar pe sine însuşi.”

Herman Hesse - Demian

La-nceput a fost cuvântul. Acum cuvântul e la sfârşit.

La început a fost cuvântul. Cuvântul cu putere creatoare, prin care am fost plămădiţi noi, prin care s-a hotărât naşterea noastră.

Încet, încet însă oamenii au început să creeze cuvinte pentru lucrurile pe care le făceau. Cuvintele au devenit funcţionale. Au devenit bune pentru a exprima lucruri ce ţin de raţiune, de necesar. Apoi au apărut cercetătorii şi toţi oamenii de ştiinţă care gândeau lucruri abstracte. Aşa că au avut şi ei nevoie de cuvinte. Şi au făcut cuvinte care aveau doar pentru ei înţelesuri. Cuvinte abstracte :).
Şi aşa, în timp, cuvântul şi-a pierdut din puterea creatoare şi s-a transformat în cel mai bun caz într-o chestie funcţională iar în cel mai rău caz în ceva gol de sens.
De aceea, după cum spuneam în primele mele rânduri parcă de pe blog, eu cred ca oamenii nu sunt ajutaţi de cuvinte pentru a exprima ceea ce simt. Cuvintele te ajută poate să exprimi aspecte convenţionale, raţionale, dar nu sentimente.

Când vine vorba de sentimente cuvintele mai mult te încurcă, creează confuzii şi dau acestora un sens mult prea fix, rigid, finit pentru ceva ce este de fapt infinit, nedefinit, nuanţat.

Aşa se face că, pentru a exprima sentimentele s-au născut poeţii care alătură mai multe cuvinte, le alungă, le adună, le disciplinează şi le amestecă până obţin o înşiruire care să fie totodată inteligibilă şi nuanţată, să cuprindă în finit infinitul şi nedelimitatul. Aşa că vedeţi voi, pentru a exprima un sentiment, unul singur, e nevoie de multe multe cuvinte, şi în plus aşezate într-o anumită ordine şi cu o anumită cadenţă, ritm. De aceea îmi plac mie atât de mult poeziile şi de aceea sunt ele capabile să surprindă atât de bine stările, trăirile, şi...da, toanele mele. Şi de aceea cred că e atât de greu să fii scriitor, să ai această măiestrie de a transmite infinitul prin finit.

Din păcate, în lumea aceasta de acum şi mai ales în oraşul acesta de acum, în care mă aflu şi mi se amestecă gândurile de zor cu ochii în soare, cuvintele sunt de cele mai multe ori folosite în sensul lor „lipsit de sens”. Majoritatea tinerilor de astăzi sunt atât de duri în exprimare şi uneori atât de vulgari, încât mă doare mintea. Oamenii sunt atât de „nedrăguţi” şi grosolani unii cu ceilalţi şi atât de rupţi de ceea ce e cu adevărat important încât ajung uneori să „latre” unii la ceilalţi. Totul a devenit funcţional şi rece şi golit de esenţă şi oamenii lovesc în loc să mângâie, se răstesc în loc să şoptească, se încruntă când vorbesc în loc să zâmbească, cuvântează sincopat în loc să fredoneze şi trec cu bocancii unii prin sufletele altora în loc să păşească pe vârfuri.

Ne pierdem în multitudinea de avantaje tehnologice şi uităm că sufletul nostru infinit are nevoie de aceeaşi gingăşie indiferent de metodele fulger descoperite pentru a face o porţie de piure. Mi-e teamă că dacă nu ne gândim puţin cuvântul va ajunge la sfârşitul vieţii sale.

În puţine locuri am mai găsit rânduri care să exprime atât de bine cum simt când iubesc (chiar dacă e scris la feminin :). )

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca mereu pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mâinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez femeie
Eu bolnav Pygmalion
Hai şi umblă Galatee.

Dacă tu ai dispărea
Fir-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţărm de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri mici
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Ori şi unde o sa-ţi placă.

Şi pe urmă voi pleca,
Umilit şi iluzoriu,
Unde este casa mea,
O mansardă-n purgatoriu.

De-ai cădea într-adevar

În momentul marii frângeri,

Aş veni la tine-ncet

Să te recompun din îngeri.

Dacă tu ai dispărea,

Şi din râsu-mi şi din plânsu-mi,

Te-aş găsi în sinea mea,

Te-aş clădi din mine însumi.

Înţelepţirea

Noi de fapt ne amintim cine suntem, nu ne înţelepţim. Dar asta doar dacă ne străduim şi acordăm timp în mod special. Putem să ne lăsăm intoxicaţi de cunoştinţe şi de lumea de zi cu zi şi atunci învăţăm. Dar riscăm să nu ne mai amintim niciodată toată înţelepciunea din noi. Să nu mai cunoaştem ceea ce am cunoscut la începuturi, toată ştiinţa şi echilibrul care au existat odată, demult, în noi.

Uneori când mă uit la nori, la forma lor, la cât de diafani sunt şi mă minunez de magia lumii acesteia mi se pare că încep să îmi amintesc. Mi se pare că încep să "mă amintesc" şi parcă parcă pot atinge, pot concretiza, pot defini acel lucru extrem de important pe care îl ştiu şi e esenţial în viaţă, pe care l-am ştiut întotdeauna.

Centralizare de zile zburate

Eşti un pic şu-şu pt că:
Ţi-ai vopsit camera în 2 culori.
Ai pus dulap în faţa uşii.
Pt că ai părul cârlionţat.
Pt că vrei să-ţi fac poză la cărare.
Pt că eşti portocalie.
Pt că ai putea vb o oră plecând de la un singur cuvânt fără să aibă sens nimic din ceea ce spui.

Sunt puţin şu-şu pt că:
Iubesc piersicile şi cireşele mari şi dulci, dulci.
Aş picta cu degetele, cu palmele, cu pielea. Să simt culorile, să simt cum se simt culorile pe hârtie.
Pt că deşi sunt portocalie, uneori sunt verde sau roşie sau incoloră, inodoră , insipidă.
Pt că mai cred în inorogi, în moş crăciun şi în zâne şi spiriduşi.
Pt că sufletul iradiază pt mine şi pt că mintea e uneori zburătoare, ca o sageată şi atinge soarele.
Pt că uneori sunt rază de soare, sunet, vibraţie adâncă în interior.
Pt că trebuie să înţeleg.
Pt că uneori zilele au parfum, stare de spirit şi etichetă.
Pt că uneori sunt linişte. Linişte cum e lacul întins pe care nu adie nici un vânt.
Pt că oamenii emană cu toţii suflet. Unii suflet frumos, alţii suflet chinuit, alţii suflet necunoscut, alţii suflet refuzat.
Pentru că.
Pt că un cal e suflet, e spirit îndrazneţ, e zvâc. Şi e ori inorog alb, ori cal arab negru. Uneori e verde şi zburdă.
Pt că sunt suflet.
Pt că femeile fac glume simetrice, pe cană o doare toarta şi ceainicul are febră.
Pt că dacă stau în mijlocul bucătăriei pot întinde mâinile şi ajung în orice colţ al ei.
Pt că am cultură organizaţională, pt că suntem mai multe şi pt că avem un umor intern numai al nostru.

Pt că mă încălzesc şi zâmbesc şi îmi fâlfâie sufletul dacă mi se spune “Bună dimineaţa, rază de soare!” :)

Sclipirea

Uneori nu poţi să duci toate pe care le ai în cârcă. Te trezeşti dimineaţa şi îţi pui zâmbetul fals peste figura tristă şi speri ca ceilalţi să nu observe că poziţia colţurilor buzelor nu se potriveşte cu expresia ochilor. Îţi propui ca astăzi să nu te laşi copleşit de cele x ore în care unii încearcă să te intoxice, să te lovească, să te apese pe creştet. Pentru că tu străluceşti şi tu faci lucrurile cu sufletul şi pe ei asta îi deranjează. La ei e întuneric şi mocirlă printre sisteme electronice mentale, total dezorganizate şi pline de fire cam ca o cameră a cablurilor dintr-o firmă foarte mare cu multe calculatoare.

Sunt extrem de stresaţi de multitudinea de cabluri şi nu ştiu cum să le descâlcească, pentru că niciodată n-au avut capacitatea. Pentru ei totul a fost tot timpul o multitudine de cabluri încâlcite, numai că la începuturi camera asta avea ferestre şi în ea intra lumină şi căldură şi suflet. Acum ferestrele au fost acoperite pentru că nu erau eficiente. Şi a rămas doar camera întunecată, plină de încâlceală. În cameră e frig, e foarte frig şi oricât de multă căldură şi suflet ai avea, nu vei reuşi să o încălzeşti pentru că proprietarul nu mai vrea. Vrea doar capacitatea ta de a descâlci firele. Aşa că fă bine şi ascunde-ţi căldura şi manifestă-ţi capacitatea de a descâlci fire cu perfecţiune şi exactitate de ceasornic.

Să nu cumva să îndrăzneşti să deschizi oboanele şi să trimiţi vreun pic de căldură. Va fi imediat nimicită, stinsă, băgată în congelator. Să nu cumva să îndrăzneşti să străluceşti pentru că se va arunca imediat noroi peste tine. Mult, mult noroi şi vei fi mult, mult apăsat pe creştet să nu cumva să te ridici peste linia de uniformizare. Să ţii ochii în jos ca să nu poată nimeni să vadă în ei strălucirea, sclipirea, săgeata, puterea, aspiraţia. Pentru că asta îi va încrâncena să „rezolve” treaba.

Şi uite aşa dacă la început plecai de acasă cu zâmbetul la purtător, cu energia şi cu sclipirea în ochi, acum nu poţi decât să te trezeşti cu greu dimineaţa, să îţi pui zâmbetul fals peste figura tristă şi să te străduieşti să mai rezişti puţin, numai puţin.

„...Nu mai staţi mult că n-aveţi de ce.” Într-adevăr, nu avem de ce.

Oamenii mari

Oamenii mari ştiu să se ascundă. Oamenii mari ştiu foarte bine sa se mintă. Oamenii mari ştiu la fel de bine să îi mintă pe ceilalţi. Oamenii mari sunt deseori tulburaţi şi pierduţi şi căzuţi. Oamenii mari sunt de cele mai multe ori nefericiţi pentru că au uitat să fie copii mici. Unii dintre ei îşi conştientizează starea dar nu sunt destul de puternici pentru a se rupe de ea.

Cu toate acestea oamenii mari rareori au răbdare fie şi măcar cât are un copil mic. Pentru ca dacă eşti mic, eşti copil, atunci sigur mai ai multă speranţă şi atunci îţi este mai uşor să ai răbdare. Mă întreb uneori de ce trebuie să devenim oameni mari. Nu am putea oare să ne păstrăm pentru totdeauna frumuseţea şi puritatea şi profunzimea copilăriei? Pentru că, nu mă înţelegeţi greşit – un copil, pentru că e mic, nu e neapărat simplu. Din contră, eu cred că un copil înţelege care sunt lucrurile cu adevărat importante în viaţă şi ştie să se bucure cu toata fiinţa lui de ea.

Oamenii mari mint. În primul rând, şi cel mai uşor se mint pe ei. Este cea mai facilă parte să te ascunzi de tine, să te faci ca nu simţi ceea ce simţi, că nu gândeşti ceea ce gândeşti. Să te comporţi ca şi cum totul ar fi în regulă când de fapt pe tine te doare sufletul. Sau la fel de fals, să te comporţi corect şi adecvat cu mediul în care te afli când de fapt tu ai vrea să sari în sus de bucurie pentru că ţi s-a întâmplat ceva frumos. Oamenii mari învaţă foarte bine arta camuflării. A camuflării emoţiilor şi a gândurilor sincere faţă de ei şi faţă de ceilalţi. Şi aşa ajung să se uite în oglindă la o carcasă, la un corp, făcând eforturi nemaipomenite să nu observe sufletul din carcasă şi cum simte el. Se vor uita şi vor vedea „nişte ochi verzi, un păr drept, mmm buzele sunt cam albe astăzi. Puţin ruj şi sunt OK.” Dar nu vor vedea că ochii cei verzi sunt plini de durere şi că de aceea azi au mai degrabă o nuanţă de chihlimbar, sau sunt plini de dragoste şi s-au făcut puţin aurii, sau sunt veseli şi de aceea sclipesc azuriu. Pentru că asta ar însemna să recunoască. Ori oamenilor mari le este frică să recunoască. Preferă să fugă, să alerge, să minimizeze, să uniformizeze. Pentru că lumii nu îi plac oamenii mari cu sufletul la butonieră, pentru că societăţii îi plac oamenii potriviţi care fac gesturi potrivite.

Oamenii mari ar trebui să înveţe de la copii mici. Copiii mici sunt de 100 de ori mai autentici decât oamenii mari. În cazul lor,ştii când sunt veseli sau sunt trişti, când sunt bucuroşi, când îi doare mânuţa, sau când sunt obosiţi.
Oare oamenii mari nu obosesc niciodată să se mintă şi să îi mintă pe ceilalţi? Oare oamenii mari nu obosesc niciodată să poarte măşti adecvate momentului şi locului în care se află? Se pare că nu. Pentru că dacă ar face oricare din lucrurile acestea atunci ar însemna să recunoască. Să îşi poarte sufletul la butonieră. Să îşi asume ceea ce simt şi să încerce să facă ceva în legătură cu asta. Şi să îi lase pe cei din jur să vadă cum sunt. Aşa că oamenii mari au ales să îşi poarte sufletul în buzunarul din dos de la haină. Ascuns. Buzunarul închis cu fermoarul. Pentru că acolo poate nu ajunge nimeni. Pentru că poate dacă îl ţin acolo nu va şti nimeni de el, nu va atenta nimeni la el, nici măcar ei. Poate dacă se străduiesc puţin vor şi uita că au pus sufletul acolo în colţişorul cel ascuns...

Oamenii mari ar trebui să înveţe de la copiii mici. Oamenii mari ar trebui să îşi poarte sufletul la butonieră chiar dacă uneori le sângerează. Oamenii mari ar trebui să înceteze să se mai mintă. Pentru că asta e cel mai trist...e atât de trist. Mă doare pe mine sufletul pentru ei. Cred că mi s-a adunat mie în suflet toată tristeţea pentru toţi oamenii cu sufletul în buzunar.

Vă rog oameni buni scoateţi-vă sufletul din buzunarul din dos şi puneţi-l la butonieră pentru că nu mai pot duce toată tristeţea asta la butoniera mea. În curând o să îmi trebuiască o broşă maaaaare maaaaare să o pot ţine. Şi vă garantez că, indiferent dacă acum sufletul vostru sângerează puţin, dacă îl ţineţi la butonieră s-ar putea să vadă şi el soarele la un moment dat.

Oamenii mari ar trebui să îşi poarte sufletul la butonieră.

Nu, nu! Vă rog, nu vreau un Făt Frumos, daţi-mi mai bine Omul de colo

De fapt nu ştiu cine greşeşte mai mult în toată tărăşenia asta. Dacă suntem noi femeile pentru că nu ne conştientizăm şi asumăm locul, sau ei – bărbaţii – pentru că tot ţin să ne salveze.
Cred că femeile sunt de fapt împărţite în: 1. cele care instinctiv abordează corect problema, 2. cele care învaţă în stilul trial and error şi 3. cele care nu au învăţat şi nu vor învăţa niciodată. O să mă întrebaţi ce anume să înveţe, sau să ştie. Rolul, ei bine – rolul de femeie – aş zice eu, într-o relaţie.

Hai să ne uităm la Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, de exemplu. Vine Făt Frumos şi o salvează pe Ileana Cosânzeana din gura Balaurului şi mai ştiu eu din ce năzbâtii, în toate chestiile astea folosind forţa fizică. Şi toate pentru ca tata – tot bărbat şi el, ca să vezi – se alarmase că “Vai Doamne!” fetiţa lui e prizonieră şi nu e capabilă să facă nimic. Fie vorba între noi, cred că dacă o lăsa puţin, Ileana Cosânzeana îl convingea pe Balaur să o elibereze şi îl mai şi făcea să le fie naş la nuntă ei şi lui Făt Frumos – asta dacă nu se hotăra ca de fapt îl vrea pe Zburător. În fine, vine Făt Frumos, face nuş ce strategie se bate cu ăia răi şi te salvează. Măi, ce-i al lor i-al lor. Ştiu cum vine treaba asta cu muşchii şi cu strategia şi cu bătaia şi cu salvatul. Mai ales cu salvatul.
Numai ca al naibii se face că în viaţa asta în afară de cele câteva momente care necesită salvare mai sunt şi ...un milion de momente între.
Gândiţi-vă că Făt Frumos şi Ileana au trebuit să trăiasca fericiţi PÂNĂ LA ADÂNCI BĂTRÂNEŢE. Voi vă daţi reama ce presupune asta - Până la adânci bătrâneţe???? Câte probleme, câte discuţii, de trimis copiii la şcoală, de cumpărat castel, de administrat castel, de administrat tendinţele lui Făt Frumos către alte Ilene Cosânzene, de făcut tot felul de evenimente de socializare şi în tot timpul ăsta să fie şi cea mai frumoasă şi mai dorită din toate regatele de peste nouă mări şi nouă ţări. Şi credeţi că se rezolvau problemele cu muşchi??? Aţi ghicit răspunsul: nuuuu. Se rezolvau altfel. Aş zice eu cu multă înţelepciune şi putere afectivă şi delicateţe. Mda dragele mele, astea toate sunt atributele noastre, ăsta e rolul pe care îl putem avea într-o relaţie şi dacă suntem iscusite în utilizarea armelor de cele mai multe ori câştigăm bătălia.

Cea mai importantă armă cred că este puterea afectivă, pe care o avem, puterea de a menţine armonia, frumuseţea, zâmbetul, afecţiunea, în relaţie. Apoi e delicateţea, cea de a evita anumite discuţii când nu e potrivit, de a tăcea când el nu simte nevoia să vorbească, de a mângâia când el are nevoie de asta. Şi a treia e înţelepciunea de a şti când şi cum să le folosească pe cele de mai sus...

Problema este că de cele mai multe ori femeile uită că astea le sunt talentele naturale, că natura le-a oferit capacitatea să facă asta. Fie pentru că încep să îşi dorească să fie bărbaţi – greşeală fatală pentru că nu sunt echipate nici la nivel mental aşa – fie pentru că ajung să creadă textul cu „sex-ul slab” şi tot aşteaptă să fie salvate încontinuu, chiar şi din situaţiile neplăcute din relaţie, unde se cere delicateţe şi afecţiune şi multă înţelepciune. Mda, aţi citit bine, atributele noastre prin excelenţă.

Aşa se face că nu domle, nu vreau un Făt Frumos, pentru că o să aibă impresia că trebuie să mă salveze tot timpul. Şi dacă n-o să aibă de ce să mă salveze ce ne facem? :):):)

Nu, nu, vă rog, daţi-mi Omul de pe raftul de colo. Cel care îşi înţelege rolul în relaţie – care e drept că include nişte mici salvări pe parcurs, recunosc – rolul de a aduce stabilitate şi poate puţină copilărie uneori. (aici nu prea ştiu, trebuie să îmi spuneţi voi bărbaţii care credeţi că e job descriptionul).
Daţi-mi Omul cu care să râd, cu care să mă cert pe lucrurile importante şi mai puţin importante, să vorbesc câte în lună şi în stele, să mă împac, să ne ţinem în braţe cu tandreţe, să respecte şi să admire că sunt femeie exact cum îi respect şi îi admir eu lui că e bărbat, cu care să vorbec de la femeie la bărbat dar şi de la om la om, de la suflet la suflet.

Mda, cred că nu ne trebuie un Făt Frumos, ne trebuie un Om, un Suflet Frumos. Dar evident că nu putea să îl cheme aşa în poveste.
Ar fi fost prea cheezy :).

Ape tulburi

M-am tot străduit, şi mi-am dorit foarte mult să fiu iar eu-zen, cea de-acum câteva luni. Cea care deşi trecea printr-o perioadă de profunde schimbări avea un soi de linişte interioară şi de echilibru pe care o tot remarca toata lumea. Şi am şi aşteptat momentul respectiv pentru a mă întoarce aici să scriu ceva concluzii, ceva cuvinte pe care le cuvântase deja altcineva dar pe care eu le trăiam pentru prima dată.

Ei bine, ghinion. Se pare că nu mă pot întâlni cu acea stare în săptă-lunile astea. Pur şi simplu nu e. Şi nu e pentru că nu prea are cum să fie, şi am ajuns să concluzionez că pur şi simplu acum sunt în ape tulburi. Nu e rău tare, nu e grav e doar apă tulbure, nedefinită. Şi deşi ştiu că orizontul e undeva acolo şi deşi am busola corectă, încă nu m-am decis care e strategia pe care vreau să o abordez, în ce direcţie trebuie să vâslesc pentru a ajunge acolo, câte leghe pe zi trebuie să parcurg şi cu ce viteză.

E ca într-o companie, ţi-e clară viziunea dar nu ştii care e misiunea şi obiectivele pentru a ajunge acolo. Ştiu CUM vreau să fiu în viaţă cât de cât dar nu mi-e clar CE vreau să fac la nivel concret. Este, cred, şi asta parte din criza de 25, criza de sfert de viaţă cum îi spun eu.

Nu ştiu de ce nu scrie nimeni nicăieri de criza asta (cel puţin eu nu am citit încă) pentru că e una la fel de importantă ca şi cea a adolescenţei şi e poate uneori mai accentuată pentru că mai şi înţelegi ce se întâmplă cu tine. E ca şi cum ai avea 3 ani dar te-ai încălţa cu pantofii părinţilor, sau ca şi cum la aceeaşi vârstă nimereşti într-o petrecere a fratelui tău de 16 ani şi nu înţelegi deloc ce se întâmplă, ce e cu limbajul ăsta al lor diferit, de ce nu discută şi ei despre maşinute şi bomboane ca tine ci despre cărţi şi biciclete. Tu nu ai ştiut până acum că e important să te informezi despre cărţi şi bicilete, nimeni nu te-a prevenit dar acum trebuie să spui şi tu ceva inteligent pe subiectul ăsta...

Dar despre senzaţiile astea ale crizei de 25, poate vă mai povestesc altă dată. Oricum, îmi dau seama că nehotărârea asta, lipsa de concret, şi problema lui “ştiu doar ce NU vreau să mai fac, însă nu ştiu ce VREAU să fac” trebuie că fac parte din sus numita criză.
Hei, e clar ca nu e bine şi că nu e uşor în apele astea tulburi. Am încercat să le limpezesc însă am ajuns la concluzia că deocamdată decid forţele din exterior. Ce putem noi să facem aici în barcă deocamdată e să stăm calmi, să observăm atenţi situaţia şi toată degringolada asta a apelor interne până când apare de undeva vreo luminiţă de la care să reuşim să împletim ceva.

Era o zicală veche, pe care însă mi-o amintesc doar parţial. Suna ceva de genul: “Apără-mă Doamne, pentru că barca mea e mica iar oceanul acesta e nesfârşit.” Ei bine, oceanul acesta interior al meu, nu numai că e nesfârşit dar e şi tulbure în ultima vreme...

Odată am avut un blog. Multe posturi începeau cu "sunt sigură că nu sunt prima persoană care simte asta...sau gândeşte asta". Am şters acel blog, pentru că mi s-a părut copilaresc, într-un moment de transformare. Şi iată, acum, după momentul critic descopăr că această parte a mea veşnic melancolică, veşnic visătoare şi plină de emoţii nu va dispărea. Şi nici nevoia de a o exprima.

Dar să mă întorc la "deja". Deşi toate gândurile au fost gândite deja de altcineva şi toate simţirile au fost deja simţite de altcineva şi toate cuvintele cuvântate deja de altcineva înainte, cred că totuşi acestea sunt UNICE pentru fiecare dintre noi. Doar cuvintele sunt prea puţine şi nu ne ajută să punem degetul în esenţa lor. De aceea am decis să exprim şi gândurile, simţirile mele cu aceste cuvinte care probabil au mai fost cuvântate deja...