În începutul a orice e continuarea,
În continuarea a orice e zborul
În orice zbor e marginea, mijlocul, continuarea.
Orice e ceva,
Ceva nu e nimic
Ceva are margine, mijloc, continuare.
Ceva zboară
Eu cred că noi toți viețuim cu niște povești în noi. În exterior este învelișul de carne, hainele, vorbele, gesturile.
Dar înăuntru e un întreg univers...în aceeași măsură infinit cum este și universul care ne cuprinde pe toți. Doar că universul interior se duce înăuntru, tot mai înăuntru către adânc...
Universul din unii oameni este încă netocmit, ca o gaură neagră sau ca un abis în care soarele încă nu arde și totul e nemișcat și de neînțeles. Nu e viață, însă e liniște.
În alții atmosfera e toxică, sunt planete, însă nu se poate respira...nu se poate trăi. Nu a pus Dumnezeu catalizatorul ca tot ce este toxic să se transforme în oxigen, să apară viața...
În alții găsești chiar câte o cale lactee frumoasă, privești uimit la stele...călătorești cu nava spațială și te minunezi. Nu poți însă ateriza pe un pământ și scoate costumul de astronaut...
Și da - există și cei în care soarele luminează, pământul este plin de viață, oceanele împodobesc scoarța, cerul este senin și cu câte un nor răzleț și foarte frumos pe întinsul său. În universul acesta te duci să te odihnești, să respiri și să îți revii atunci când îți e greu...
Oamenii mai sunt și ca niște scrieri...au în ei povești.
Unii au povești ca scrierile lui Eliade...cu planuri suprapuse care se intersectează uneori, cu ființe fantastice și înțelesuri duble, cu mister dincolo de ceea ce pare într-un anumit fel.
Alții au povești senine pentru copii mici, cu prințese, cu lumină și întâmplări clare care duc la un deznodământ firesc.
Am întâlnit și oameni care au în ei o înlănțuire de povești dureroase, întunecate, cu multă tristețe și care merg din ce în ce mai adânc într-o ceață de nedescris și fără sfârșit...
Și mai sunt și cei în care acțiunea este ca într-un roman de Marin Preda - cumva realistă, ancorată în concret, cu acțiuni foarte conectate la lumea din jurul nostru și cu personaje clar definite și raționale.
Uneori, în oameni poveștile se amestecă - trec din planul lui Preda în cel al lui Eliade, se întâmplă crime de suflet ca și cum ar fi în Agatha Cristie, dar au și zone de povești cu zâne sau scrieri de Ion Creangă. În unele zile inima lor e ca scoasă din Eminescu și alteori ca scoasă dintr-un cântec scris de Eminem...Și uită care e deznodământul pe care și-l doresc.
Ne întâlnim zi de zi oameni-povești, oameni-univers...și universurile noastre se intersectează într-o stea, într-un personaj aflat în același peisaj...și vor fi pentru totdeauna intersectate în acel punct. Alteori poveștile, universurile...se întrepătrund din ce în ce mai mult și rămân așa pentru restul vieții...
Cred că ieri m-am răzgândit cu privire la scopul vieții noastre pe Pământ. Știu veți râde...nu e ca și cum eu definesc scopul vieții sau dețin adevărurile absolute...cu toate acestea am simțit acest gând ca pe o iluminare în suflet. Și toată ziua de ieri am plutit puțin pe deasupra ca pe un nor.
În acest moment al vieții mele, deși trec printr-o creștere foarte intensă - intelectuală cel puțin :) - cred că noi, pe Pământ, trebuie în primul rând să fim. Nu în primul rând să devenim, așa cum scriam aici.
Să fim împreună cu oamenii și...da...cu El. Să rămânem cu inima deschisă către El și ei. Să fim atenți la El și la ei...ca în parabola cu Marta și Maria, în care știm că Maria ” și-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea”.
Veți spune poate că am vorbit despre același lucru acum 2-3 postări, în Being you (be-do-be-do). Dar nu. Acolo vorbim despre dinamica de zi cu zi a vieții, iar aici despre poziția noastră existențială în viață...
Nu știu încă să expllic pe deplin acest gând care e mai mult un fel de simțământ...dar ieri s-a schimbat ceva adânc în mine. Ceva foarte mic și totodată foarte mare. :)
(Nichita Stănescu)
Cred că cel mai greu într-un mediu nou este să rămâi ”tu”.
Nu ”tu” în sensul de static și neschimbabil...asta nu e bine pentru că înseamnă că ne-am oprit din crescut...iar asta e aproape final...moarte. Și a fi viu e de căpătâi.
”Tu”, în sensul de a nu deveni ce vor ceilalți, sau a face lucruri pentru că ”dă bine”, sau a face uneori lucruri în care nu crezi din teama să nu fii judecat.
Pare la prima vedere o alegere evidentă...însă schimbarea nu se petrece brusc astfel încât să te poți împotrivi. Ci încet. Știți cum făceam experimentele la școală și ni se explica la biologie că dacă pui o broască într-o oală cu apă și încălzești apa, broasca va fierbe și nu va sări din oală? Mie mi-a rămas asta întipărit în minte...
Așa cred că se petrece și transformarea lui ”tu” în alt ”tu”. Încet, pas cu pas, prin mici fapte sau decizii care te îndepărtează de cine ești. Și într-o zi ajungi într-un punct în care nu îți mai amintești care era rădăcina. Ești în derivă și trăiești destul de plat...Partea interesantă este că în momentul în care ”tu” nu mai ești ”tu” și devii ”ceilalți”, mediul în care ești percepe cumva asta și devii cantitate neglijabilă, trecut cu vederea, neimportant.
Dar este și celălalt fel, cel viu, în care ne transformăm. Cel în care schimbarea vine pentru că ai reflectat și ai găsit în adâncul tău o nouă înțelegere despre tine și despre viață...și ai decis să acționezi altfel decât de obicei, pentru că ai căpătat această nouă înțelepciune.
Cred și îmi doresc acest fel de schimbare...este ”growing up”. De aceea, când eram mică aveam această expresie ”cu ceea ce simt, înțeleg și gândesc acum, nu sunt/sunt de acord. Dacă peste câțiva ani voi zice altfel..nu știu”.
Soluția? De curând un coleg a postat un meme care zicea ”Do be do be do be do”...e și o recomandare a unui coach cu care am făcut un curs acum câțiva ani :). Pe scurt ea zice să trăim făcând lucrurile, dar din când în când să ne oprim să reflectăm asupra a ceea ce facem..și astfel nu ne vom pierde pe noi înșine și nici nu vom înceta să creștem.
