Iubesc aceste versuri

Personal, când drama vieţii mă subjugă efemer,
Iau rapidul de Constanţa, s-o văd iarăşi, s-o văd pe Noros Cecer.
Ea, Noros Cecer turcoaica, cu ochi verzi şi umeri slabi,
Este astăzi vânzătoare la buticul, la buticul "Doi Kebabi".
Dar pe vremea aia dulce, când ne tulburam cu "zarea",
Ne plimbam ades pe plajă şi-ascultam cum muge marea.
Noaptea, după chinul tandru, cu fermoarele rebele,
O-ntrebam: - Cecer, draguţă, care-i visul vieţii mele?


Ea-şi punea pe umăr fruntea, alintându-se de dor,
Şi îmi suspina: “-Guriţă, spune-mi simplu, spune-mi simplu: Cecişor! “
Dar evenimente care nu am amintiri frumoase
Mi te-au luat din calea vieţii într-o zi, într-o zi Cecer Noroase.
Numai tu aveai ştiinţa să mă mângâi pe la tâmple
Şi să îmi prevezi tot răul ce avea să mi se-ntample,
Numai tu ştiai pe lume să spui "-Da!" atât de scurt
Şi să îmi aduci la vreme, dimineaţa, dimineaţa un iaurt.
Numai tu ştiai mai bine să mă mângâi pe la tâmple
Şi să îmi prevezi tot răul ce avea să mi se-ntample,


Dar, te-ai dus dulce minune, şi-a murit iubirea aia,
Care ne-a făcut celebri ani de zile la Mamaia
Şi degeaba-mi fac iluzii, şi degeaba azi disper
Căci rapidul de Constanţa nu mai duce, nu mai duce la Cecer
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă
Şi-ai rămas ca o părere, ca o amintire tristă,
Pe peronul de la gară, dând aiurea din batistă.

(Mircea Vintilă - "Noros Cecer")

Într-o nu ştiu care seară, Într-o nu ştiu care vară...Într-o nu ştiu care casă...

Am stat.

Am stat într-o casă la etajul trei şi jumătate, cu balconul spre o curte interioară secretă a Bucureştiului, într-o cameră cu doi pereţi galbeni şi doi verzi, un geam cât o jumătate de perete, două uşi şi un şevalet. Balconul nostru era mai mult un fel de terasă îngustă cu un fotoliu-elefant pe care în ultima săptămână stătea hanoracul meu „şobo”.
Dimineaţa la 6 ne trezeau porumbeii pe care îi hrănea vecinul nostru din dreapta şi de curând se mutase în pomul din fereastră un porumbel alb şi mofturos care nu stătea niciodată să îl fotografiez.

În casa aceasta m-am pierdut, m-am găsit, m-am plâns şi m-am bucurat, m-am descompus şi recompus sufleteşte, m-am certat, m-am împăcat, am învinovăţit şi m-am simţit vinovată, am greşit şi m-am corectat, am fost laşă şi am fost curajoasă, am obosit îngrozitor sufleteşte şi tot aici m-am odihnit.

În casa aceasta mi-am concretizat principii de viaţă, le-am încălcat şi le-am repus în drepturi înţelegând cu adevărat ce înseamnă sa acţionezi împotriva ta.

În casa aceasta mi-am pictat prima lucrare cu sufletul, am scris primele rânduri, mi-am făcut primul plan de viaţă, am spus prima rugăciune din oraşul acesta.

În timpul în care trăiam în casa aceasta am împlinit un sfert de secol, şi am crescut – cred eu – cu adevărat până la măsura unui sfert de secol.

În timpul în care am trăit în casa aceasta am iubit, m-am dezîndrăgostit, m-am vindecat şi m-am îndrăgostit din nou. În casa aceasta am pierdut unul – doi Prieteni, am fost găsită de o Soră şi m-a aflat un Părinte.

În „casa aceasta a mea de Mircea Eliade” am trăit.

Am trăit.

Povestea lui Dragoş-de-Kozonak

A fost o dată ca niciodată un Dragoş-de-Kozonak. Şi Dragoş, era împăratul aluatului şi al cocăi de prajitură, toata ziua se framânta ca să iasă bucatele cele mai bune. Când i se părea lui că o cocă e necoaptă, sau e nedospită repede-repede începea să se framânte cum să o ajute.

Şi toate prăjiturile, prăjiturelele şi bezelele din regat taaare îl mai iubeau pe Dragoş-de-Kozonak, că era un domnitor grijuliu şi foarte responsabil. Dar, Dragoş-de-Kozonak nu îi credea. I se părea că lucrurile pe lumea asta sunt fie prea crude fie prea coapte. Oricum era clar că ceva lipsea din compoziţie, şi el credea că e vina lui, că într-un fel sau altul uitase să pună ceva în compoziţie. Sau că cineva venise peste noapte şi strecurase pe furiş ceva toxic, ceva nelalocul lui acolo.

Dar, de fapt Dragoş-de-Kozonak nu era încă bine, complet dospit. Doar atât. Trebuia - ca orice kozonak - să fie lăsat peste noapte să se liniştească. Aşa trebuie pentru orice kozonak.

Şi a doua zi urma să vină ingredientul lipsă, bineînţeles, pentru că Gospodina Supremă ştia că orice kozonak, pentru a fi bun de pus la cuptor, trebuie să fie glazurat cu Prinţesa-de-Zahăr şi cu Copilul-Gălbenuş.

Dar cele două ingrediente nu aveau cum să vină mai repede decât scrie în reţetă. Dacă s-ar fi întâmplat asta Dragoş-de-Kozonak ar fi fost komplet şi definitiv distrus.

Aşa că, Gospodina Supremă îl mai lăsa puţin să se liniştească aşa cum îi trebuie aluatului. Şi, deşi Dragoş-de-Kozonak nu ştie încă este deja atât de bun, încât oamenii îl iubesc şi îl aşteaptă cu nerăbdare să fie gata.

Şi pentru că aşa e normal, Kozonacii nu au măsura timpului care trece peste ei şi nu realizează cât bine fac celor din jur; iar Dragoş-de-Kozonak, fiind de felul lui modest, ca orice kozonak de calitate îşi dă seama şi mai puţin. Însă timpul va trece, se va face dimineaţă şi Kozonakul îşi va împlini menirea.

Şi când va fi aproape gata consumat, şi numai firmiturile vor mai rămâne din el...abia atunci nu se va mai frământa pentru ceilalţi şi o clipită, numai una îşi va da seama că şi-a împlinit menirea.

Întrebările şi revederile

Bine vorbea Vulpea din „Micul Prinţ” despre întrebări. De cele mai multe ori întrebările oamenilor sunt nepotrivite, neavenite, neinteresante, nerelevante, agresive, acide sau total absurde.

Rareori răspunsurile la întrebări le sunt cu adevărat necesare sau de folos. Sunt de fapt, vociferarea curiozităţii, plictiselii, incapacităţii de a sta pur şi simplu în tăcere sau deseori – chiar dacă inconştient – rezultatul micii răutăţi din interiorul nostru, care de fapt cunoaşte răspunsul la întrebare dar vrea să te facă să spui tu cu voce tare ceva care te doare.

Şi aşa apar întrebările rudelor despre X aspect al vieţii tale personale sau profesionale care e sensibil, apar întrebările mamelor care sunt foarte triste că nu mai eşti mic şi nu îţi mai pot controla viaţa, apar întrebările aşa zis-şilor prieteni despre „ce mai faci tu” când de multe ori e foarte clar că tu nu faci bine, sau faci pur şi simplu ceea ce faci sau eşti în schimbări şi modificări şi nu ştii nici tu de fapt ce faci.

Şi dacă eşti un om care ia întrebările în serios şi încearcă să lege o conversaţie cu adevărat consistentă, apoi atunci eşti în mare încurcătură. Pentru că tu nu ţi-ai mai adresat de ceva vreme întrebarea cu pricina şi brusc trebuie să pui într-o formă coerentă incoerenţa şi dezordinea din tine.

Dar mai sunt şi revederile.

Revederile cu prietenii tăi – suflete pereche – la care de fapt întrebările şi cuvintele curg într-un mod armonios, unele după altele aliniate şi cuminţi. Pentru că ele, cuvintele, sunt acolo doar pentru ceilalţi, pentru ca ei să nu se întrebe cum de oamenii ăştia doi nu vorbesc.

Pentru că de fapt tu nu asculţi ce spune gura celui de alături ci sufletul tău stă în prezenţa sufletului de alături şi se plimbă împreună şi se împărtăşesc unul de celălalt. În timp ce atmosfera se încarcă fie cu vorbe fie cu tăceri, sufletele se bucură unul de altul şi se pun la curent încetişor, molcom unul pe celălalt cu transformările prin care au trecut şi cu bucuria de a se revedea.

Sufletele se desfată unul de prezenţa celuilalt, sufletele cântă, sau se bucură pur şi simplu pentru că de multă vreme nu au mai fost unul cu altul atât de aproape. Şi pentru că au în sfârşit ocazia să îşi odihnească corzile atât de întinse până acum peste mări şi ţări pentru a se ţine strâns unul de celălalt împotriva distanţei, a tăcerilor, a evenimentelor, a oamenilor care din neatenţie erau cât pe ce să calce peste legături.

Şi uite aşa, când sufletele s-au odihnit împreună şi s-au mai încărcat puţin, minţile noastre au impresia că în sfârşit s-au pus la curent cu „ce s-a mai întâmplat” şi merg liniştite spre casă bucuroase de revedere.


„Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: "Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?" Ei vă întreabă: "Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?" Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.”

(Micul prinţ – Antoine de Saint-Exupéry)

Muntele

Ţin locul unei pietre de pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabilă confuzie.

Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele până la
Şi luna
Pe la miezul nopţii.

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Şi importante
Am făcut bătături.

Şi cu toate că-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit
Câteodată mă pomenesc urlând:

Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!

- Marin Sorescu -

Vreau să fiu mică

Vreau să fiu mică, sa mă ducă mama de mână la şcoală şi sa beau seara lapte cald înainte de culcare. Să fie iarnă şi să ies cu tati să ne jucăm cu zapadă, să stau seara afară până târziu şi cea mai mare grijă a mea să fie că mi-am pierdut un şiret roz şi că frăţiorul nu vrea să îmi dea şi mie racheta de tenis.

Vreau să stau jos în bucătărie când face mama cozonac şi să mă gandesc la faptul că ar trebui să ies când face maiaua pentru că eu am energii speciale care o fac să nu mai dospească. Să macin nuci şi să fur câte o linguriţă cu cremă, să rad portocală şi să mă minunez de bunătăţile pe care ştiu să le facă mânile mamelor.

Să merg la ţară la bunica şi să văd dacă pisica poate să sară din şură în podul casei fără să cadă în butoiul cu apă de ploaie, să mă dau în leagănul pe care l-a făcut tata în nucul din spatele casei, să stau culcată pe pământul umed din vie şi să mă uit curioasă cum fug norii pe tavanul de aer, să o aud pe bunica strigându-ne la masă şi să fug, să fug departe cu pletele însorite.

Să mă joc de-a submarinul Căpitanului Nemo, să fiu cea mai mică verişoară şi să mi se spună Ina, să umblu în pantaloni scurţi ca un băieţoi şi să mă furişez la hipodrom să mă uit cum aleargă caii. Să mă visez călare pe un cal alergând, alergând peste mări şi ţări, peste tot pământul, să mă visez Regină a Teilor care le porunceşte să înflorească şi să umple cu mireasma lor tot Iaşul şi porunceşte ploii să vină şi să ne răcorească pe toţi, să răpăie pe asfaltul Copoului şi să fugă apoi sus pe Cetăţuia. Să vorbesc cu rândunelele care şi-au făcut cuib la noi în balcon să mă ducă şi pe mine până sus pe Bucium pentru că le voi spune o poveste.

Să cânt, să râd şi să dansez cu soarele, cu păsările, cu norii cu picăturile de ploaie şi să mă opresc şi la ferestrele voastre să vă şoptesc despre veşnicie şi despre pace şi voi să îmi zâmbiţi cald şi să îmi împrumutaţi o bucăţică de suflet.

Vreau să fiu mică...sau de fapt mare?


E toamnă târzie..
Baby.
Mă cheamă Maria..
Maybe.
Mare e bucuria
Să-ţi cânt dor.

Lungă e noaptea..
Nu vine somnul la gene..
Ene.
În palme simt bătaia inimii tale.

Tu taci şi ascultă
Dacă ai insomnie
Baby
Bea un ceai cu lămâie
Verde cu iasomie
Şi eu lângă tine
Întinsă uşor pe masă
Baby, baby, baby, viaţa-i frumoasă.
Baby viaţa-ï frumoasă...
(Alexandrina Hristov - Cântec de leagăn pentru fetiţa ei)

Cu unul în plus

Anul acesta, unul în plus, nu s-a manifestat el în mod special, nu şi-a scos colţii prea rău şi nici n-a ţipat sau bătut din picioare. Dar iată ca totuşi am trecut în al doilea sfert de viaţă.

În primul sfert, o mulţime de oameni, de întâmplări, de experienţe, de contexte, m-au crescut şi m-au făcut să fiu ceea ce sunt acum. Rezultatul pe care îl aveţi în faţa voastră este şi al vostru, este contribuţia mamei, fratelui, tatălui, a Ioanei, a Monicăi, a lui Iuli, a Anei, a lui Nicole, a lui Cez, a Ancăi, a Bunikutului de Martipan....a tuturor celor cu care m-am întâlnit până acum. Cea pe care o întâlniţi astăzi nu ar fi fost aşa, nu ar fi ştiut ceea ce ştie, nu ar fi gândit ceea ce gandeşte dacă nu ar fi avut norocul să vă întâlnească.

Şi tot în această lună am trecut de primul an în care vă scriu cuvintele şi gândurile pe care mai mult ca sigur le-aţi auzit deja. Şi iată ce gândesc de ceva vreme încoace:

• Oamenii au tendinţa de a-şi impune asupra celorlalţi şabloanele proprii, principiile proprii de viaţă. Ce nu e ca ei e greşit. Cred ca în viaţa mea am întâlnit doar 1-2 oameni care nu aveau acest lucru, care nu îi judecau şi catalogau pe cei din jur şi nu încercau să îi facă să fie ca ei.

• Dezechilibrul şi “prea mult” dă rezultate la fel de proaste şi dacă balanţa înclină spre muncă, exact ca în cazul înclinării spre “el” – "Făt Frumos călare pe calul său".

• Pacea sufletului şi a minţii vine atunci când le dai spaţiu celor două, când nu le umpli cu extra-activităţi, cu multe multe de facut...

• Vieţile oamenilor nu sunt line niciodată şi pline doar de fapte pozitive. Nu e vorba despre oameni care au păcate, sau care moştenesc păcate şi de aceea acum trag ponoasele. Pur şi simplu viaţa aceasta e facută cu drumuri înguste, cu încercări pentru noi toţi. Nu ştiu daca e din cauză că doar în felul acesta ne amintim că de fapt, dincolo de toţi banii, casele şi joburile avute suntem fiinţe spirituale. Când aflu, vă spun.

• Aceasta tulburare a vieţii, aglomerarea de zi cu zi...sau oricum lipsa de pace şi linişte ne face să ne tot dorim să demonstrăm cât de buni suntem, cât de fără greşeli, cum ştim noi mai bine decât alţii multe multe lucuri...

• Vorbim prea mult, gândim prea puţin, mâncăm dezordonat, dormim dezordonat, existăm fără să conştientizăm, nu ne bucurăm de lucrile bune care ni se întâmplă, ne lăsăm copleşiti de ceea ce gândesc alţii despre noi, de ceea ce ar putea gândi, de ceea ce ar putea crede.

• Dacă vei sta prea mult în preajma unor oameni care îţi spun numai ce nu faci bine vei ajunge să crezi ca nu eşti bun de nimic.

• Pentru a fi cu adevărat complet, pentru a avea un univers echilibrat şi deplin, prietenii sunt esenţiali. Prietenii frumoşi şi dragi care te scot de multe ori din disperare, cu care vorbeşti noptile pe skype, pe msn sau pe yahoo. Prietenii cu care mănânci o îngheţată la soare, o punga de pufuleţi pe marginea patului, cu care fumezi pasiv o ţigară noaptea la 12 în bucătărie sau lângă care stai în parc fără să fie nevoie să vă spuneţi nimic.

• Pentru a nu te rătăci pe cale ai neaparat nevoie de un îndrumător sufletesc şi spiritual, de cineva obiectiv, de cineva care să te cunoască, de cineva care să se îngrijească şi de sufletul tău nu doar de mintea ta, şi de legătura ta cu Cel de Sus, nu doar de starea ta financiară.

• Şi ca lucrurile să fie cu adevărat desăvârşite ar trebui să existe "sufletul – partener" pentru viaţa aceasta şi cea viitoare. El se caută, se pastrează şi se ocroteşte cu mare mare grijă şi gingăşie.

...şi toate lucrurile acestea dacă nu le-am uita, dacă le-am înţelege cu adevărat, dacă ni le-am asuma...ei bine, atunci noi oamenii ne-am găsi drumul interior. Şi am arăta mai mult cât de frumoşi suntem cu adevărat.

“... În lumea plină de urmări eu sunt un om pe nişte scări...”

Încrederea Olandezei

Este deja ceva vreme de când îmi doream să împărtăşesc cu voi rândurile de mai jos ce le-am citit. Mi-am luat cartea lângă mine de câteva ori dar de fiecare dată am început să fac altceva.

Ei bine, de data aceasta venirea ei, a Olandezei mele, m-a făcut să scriu rândurile de mai jos, acum, la ora 1 noaptea. Olandeza mea este unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care îi cunosc unul din oamenii plini de forţă nebănuită, de energie şi de iubire, plini de suflet şi de zâmbet molipsitor.

Deci, Olandeza mea, rândurile ce urmeză sunt pentru tine, pentru că tu eşti acest om descris aici, tu crezi ziditor în tine şi în oameni, în nebănuitul ce zace în fiecare dintre noi, în acel potenţial care e pe cale să reverse în orice moment. Pentru că acest potenţial, această frumuseţe, putere, încredere şi suflet nemărginit îl văd la tine în fiecare secundă.

Cu tot sufletul meu...

„...După cum am mai spus, nu este cu putinţa credinţa în cineva dacă nu este mai întâi credinţa în propria persoană. Vine întrebarea: ce este credinţa în sine? Majoritatea va răspunde în sens cotidian, poate profesional, că a crede în sine înseamnă a crede în faptul că dacă îţi încordezi puterile, voinţa şi mintea poţi obţine orice, evident, în limitele posibilului...Această credinţă în sine se învecinează cu vanitatea sau degradează adesea până la aceasta şi este, în fond, nu o credinţă în sine, ci credinţa în faptul că cele înconjurătoare se vor supune voinţei noastre; într-o oarecare măsură este încrederea în faptul că ne vor ajunge propriile puteri ca să frângem şi să schimbăm circumstanţele şi oamenii de care ne lovim.

Adevărata credinţă în sine este certitudinea faptului că în acest sine este ascuns ceva ce-mi este mie însumi de ne pătruns, ceva ce urmează încă să se deschidă şi să crească până la un anumit grad de plinătate şi perfecţiune. Vanitatea are la bază cunoaşterea de sine, o autoevaluare – adevărat, cam exagerată –, pe când credinţa nu are nevoie de nici o autoevaluare, întrucât obiectul ei este tocmai misterul interior. Vorbind despre acest mister nu am în vedere faptul că fiecare ar avea în sine ceva tăinuit, ci faptul că omul este o continuă dinamică, o viaţă continuă, o mişcare şi o devenire permanentă şi nimeni şi nimic nu pot să încremenească pentru o clipă această dinamică pentru a o scruta cu privirea; acest proces nu poate fi oprit: omul este dinamic tot timpul, mereu.

Aşadar credinţa în sine este credinţa în faptul că în fiecare din noi există o dinamică neînvinsă a vieţii, iar singurele care pot să împiedice ca această dinamică să se realizeze şi să ia fiinţă sunt frica, nehotărârea şi nicicum circumstanţele nefaste. Circumstanţele, fie bune sau rele, fie chiar de-a dreptul crude şi îndreptate spre a frânge omul, sunt doar elementul care mobilizează această dinamică interioară să se manifete din nou, altfel, neaşteptat, dar oricum să se manifeste doar pe sine şi nimic altceva. Credinţa în sine este încrderea în această lăuntrică, enigmatică, creatoare şi, într-un final, triumfătoare dinamică. Credinţa în sine comportă aşadar şi încrederea că în fiecare om – şi în particular, în mine – există un sector ce nu poate fi surprins nicicum; încrederea că, revenind spre acel „eu însumi”, zi de zi tot mai desăvârşit, mai sincer, mai cinstit, mai îndrăzneţ, cu mai multă jertfire de sine, voi descoperi şi voi pune în mişcare noi şi noi puteri, care nu vor putea fi oprite de nimic.

Acesta nu este însă un proces orb, el trebuie supus vederii; în devenirea sa, omul trebuie să se ţină su observaţie pe sine însuşi, fără temeri, fără nelinişti, fără a căuta dacă a devenit cel ce şi-a propus să ajungă într-o ultimă instanţă, ci cu un viu interes, ca un veritabil observator ce urmăreşte un proces, ia cunoştinţă de cele ce se întâmplă şi încearcă să facă uz, să aplice tot ce se află în câmpul vederii sale. Asta înseamnă că omul trebuie să se înveţe să se desuşească pe sine, mai întâi de toate să desluşească vocea conştiinţei, dreptatea a ceea ce este înlăuntrul său, căci dacă vocea conştiinţei, a dreptăţii este curmată, ea nu poate fi înlocuită nici de legi, nici de conveţii, nici de reguli. Apoi omul trebuie să se înveţe să desluşească vocea vieţii, cele ce îl învaţă viaţa: viaţa unui om de alături, viaţa societăţii, viaţa poporului, viaţa omenirii, viaţa biologică. [...]

Astfel fiecare va avea posibilitatea de a descoperi, desluşindu-se, scrutându-se pe sine, aceste profunzimi proprii şi de a le utiliza în viaţă. În acest proces omul are nevoie, după cum am mai spus, să adune o foarte mare îndrăzneală, o foarte mare bărbăţie, întrucât acest proces este lupta vieţii cu ramolirea, lupta creativităţii cu tot ce omoară creativitatea, lupta conştiinţei cu tot ceea ce încearcă să zidească o fiinţă fără conştiinţă.”

Antonie Bloom – Despre credinţă şi îndoială

Creştere de suflet

În viaţa aceasta ne creşte sufletul. Ni se maturizează. Aşa cum înainte să ne naştem timp de nouă luni ne-au crescut mânuţele, picioarele, inima şi ochii – toate ale trupului – acum, în această şedere, ne cresc braţele sufletului, ochii sufletului şi urechile sufletului. Viaţa din pântecele mamei ne-a pregătit pentru viaţa aceasta. În viaţa asta ne pregătim pentru cea viitoare, veşnică.

Gândul acesta nu e al meu – nu vă temeţi – e al unui om foarte înţelept – al celuilalt Noica. Îl cred. Mi l-am asumat şi mi se pare logic.

...Aşa că, în timp ce alţi oameni caută să adune cât mai multe case, maşini şi pereţi eu am să mă străduiesc să adun cât mai mult suflet. Pentru ca el să fie pregătit să învie în viaţa viitoare.

...Dar revin, gândul nu el al meu şi cred că nici măcar al celuilalt Noica. Ne-a fost trimis. De Sus, bineînţeles.

Intrarea pe poarta batraneasca a sufletului meu

de felix aftene
(nu stiu cum se numeste pictura in realitate insa pentru mine e titlul cel mai potrivit)

Inceput..

......

Candva, Altundeva si Uneori

Au fost o data ca niciodata trei zane: Zana Energia, Zana Lebadoi si Zana Piersicuta. Cele trei zane au trait candva, fiecare dintre ele altundeva si uneori mai auzeau una de cealalta in diferite momente. Cu toate ca s-au si intalnit din cand in cand ba in imparatia energiei, ba pe lacul lebedelor, ba in gradina de piersici cele trei printese nu se prea cunosteau. Dar asa cum se intampla uneori bagheta magica a timpului, pamantului si cerului s-a hotarat ca ar fi timpul sa se intalneasca si sa se cunoasca si sa creeze o lume magica, plina de suflet.

Asa ca, intr-o zi cele trei printese venira in Imparatia Complicata. Zana Lebadoi venea din Imparatia Galanteriei a lacurilor line si delicatetii. Zana Piersicuta venea din Imparatia Cuvintelor Dulci a miresmei de tei si a poeziilor cu rezonante in suflet. Zana Energia era din Tara Razelor de Soare, a linistii si a rouai pe iarba.

.......
va urma

O prinţesă face mai mult decât două, pe care nu le vei avea nicicând

Pentru că ne-am trezit într-o epocă a calculatoarelor, a mişcării rapide şi a ipod-urilor, noi prinţesele ne-am ascuns. Ne-am tupilat după sacouri şi pantofi cu tocuri cui, după expressoare şi motoare, după plannere şi dead line-uri. Şi totuşi, pitită, mititică şi puţin timidă prinţesa a rămas în noi.

Prietenele mele dragi îşi primesc tot timpul nume de prinţese din poveste atunci când se află în dificultate. În momentele respective le plămădesc şi le aloc cât ai zice "vis" numele lor cele adevărate, cele pline de magie care sfârşesc prin a le scoate din încurcătură: Prinţesa Ghiocel, Prinţesa Spiriduşilor, Prinţesa Lebădoi şi alte dinastii nemaiîntâlnite.

Hahaha. :)

De aceea mă bucur nespus şi îmi vine să bat din picioruşele cu pantofi roşii învârtind bagheta magică şi strănutând fulgi de nea când apare (sau se traduce) o carte care ne identifică pe noi prinţesele camuflate în femeile/copilele pe care le ştiţi cu toţii.

Şi iată-ne pe noi (prietenele mele dragi şi cu mine după cum ne descrie cartea):

"... Prinzesinn von Badabum
Faimoasă la toate curţile europene pentru uluitoarea-i stângăcie, prinţesa Gudrun von Badabum are un trai distrofic catastrofic.
Când râde se alege cu un torticolis; cu-o insolaţie, dacă stă la umbră; cu-o indigestie după ce bea apă.
Ea sparge tot ce-atinge, răstoarnă tot ce-i iese în cale, - să-i stai în preajmă e un stres, o jale. Victimă a stângăciei sale, prinţul pe care şi-l va fi ales s-a dus p-aci-ncolo după mai multe piedici, fractura unui umăr, o mână făcută zob şi alte bunătăţi de-acestea, pe care nu le mai enumăr. Ca să fie pusă,-n sfârşit, la adăpost de pocinoagele, puzderii prinţesa Gudrun von Badabumbumbum a fost trimisă pe o insul pustie, unde trăieşte-n aer liber (şi acum), singură cuc, - fapt ce-o scuteşte de-o mulţime de mizerii.
Dezolată că e izolată, o parte din zi budează, în buduoar, apoi pune, în zadar la cale un plan al evadării sale.

Prinţesa de Pitipitipythia
Pepita de Pitipitipythia e pitică, mult mai pitică şi peltică decât toate prietenele ei.
Cu toate astea, vede bine şi departe, uneori chiar de astăzi până mâine.
Ea ştie luni ce-o să se întâmple marţi, miercuri ce-o să se întâmple joi. Ş.a.m.d. - până duminică.

Duminică se odihneşte.

Ea dă în cărţi, ghiceşte în cafea, citeşte-n liniile din palmă.
Singura chestie este că e cam încurcă lume, că amestecă borcanele şi că dă greş. Nu nimereşte ziua când face prorociri; încurcă nume şi prenume, plus alte mari sau mici nenorociri. Pentru ea, trefla-i confundabilă cu pica şi cupa cu caroul. Dar zilele-i curg calme şi-n cel mai mare talmeş-balmeş.

prinţesă de la Crapaudine

Numele-i fără raport cu propriu-i fizic.

Foarte frumoasă, nu-i băloasă, nu orăcăie, nici n-are pustule pe trup.

Pielea-i nu este verde ci de un roz carmin, - tot ce-i mai dulce, mai velin, mai feminin. Trăieşte-ntr-un palat, nu într-un smârc.

Îşi caută prinţul vieţii sale. Convinsă că se-ascunde (unde?) sub trăsăturile unei râioase.

Nădăjduind mereu să-i iasă-n cale,-şi petrece timpul cel mai galeş, cu picioarele-n nămol: o cloacă de împuţită băltoac(oac)ă, şi sărutându-l, cu un singur gând, pe fiecare batracian de rând.

După ultimele ştiri din târg, e tot singură şi cu picioarele în smârc (asemeni unui cocostârc).

Romeea Gitanos prinţesă

Romeea Gitanos nu e o prinţesă ca toate celelalte. Palatul ei e o rulotă trasă de-o gloabă demodată, regatul ei nu are margini, iar ea a

făcut turul lumii nu o dată.

Lui taică-său, fără coroană pe cap, toţi dinţii i-s de aur, iar ăsta le e singurul tezaur. Ea circulă dintr-un oraş într-altul, însoţită de întreaga-i curte, în mai lungi turnee, sau mai scurte, ca să prezinte numere de circ.Romeea e artistă de circ, echilibristă; performanţa-i preferată: să-şi lege mijlocu-ntr-o funie şi, apoi, să se rotească şi rotească, pân-atinge stelele cu mâna.

Prinţesă de Nisipuri

Fiică a reginei din Saba. Castelu-n care locuieşte e de nisip şi-şi schimbă locul, mutându-se unde îl bate vântul.

Spre nord,

la vreme de sirocco,

un vânt uscat şi cald.

Spre sud.

când este rândul simunului

să bată.

Spre vest,

când suflă harmattanul.

În rest

-ul timpului, spre est.

Se scaldă-n câte-o oază, ştie-o groază de nume de minerale şi de stele, de teama furtunilor, poartă un văl pe chip. Cultivă trandafirul de nisip...."

(Prinţese date uitării sau necunoscute, de Philippe Lechermeier şi Rebecca Dautremer)

Notă: Prinţesele au fost identificate în fiinţele normale ce suntem de către Prinţesa Badabum, căreia ţinem să îi mulţumim pe această cale.

Gânduri cu degete reci şi delicate de pianistă

Stările de melancolie sunt preferatele mele. Ele mă lasă să visez la inorogi şi cai înaripaţi şi praf de stele şi zâmbete dulci şi priviri adânci în ochi.

În stările mele de melancolie sunt întotdeauna cafele şi dorinţa de a picta cu degetele peisaje şi sentimente pe care nu le voi putea niciodată cuprinde în cuvinte. Pe asta cu pictatul cu degetele, cu palmele, cu pielea şi cu simţitul până în străfundul meu a culorii şi pânzei cred că v-am mai povestit-o. În momente ca astea mi-aş dori tare mult să am un pic de talent şi să pot să pun pe foaie măcar o treime din ce e în interiorul meu. Atunci parcă sufletul mi se dilată şi devine infinit şi elastic şi flexibil. Îmi vine să fredonez cântece de Nicu Alifantis să curăţ portocale şi apoi să simt mirosul lor acrişor-apos pe degete sau să mănânc piersici zemoase-zemoase şi dulci. Mi-ar plăcea ca tot ce e în jurul meu să îmi contribuie la melancolie: să fie iarnă cu ninsoare cu catralioane de fulgi mari cât un mileu sau primavară cu cireşi înfloriţi sau seri de toamnă cu alei de parc plouate şi multe multe frunze pe jos.

Stările de melancolie sunt deseori într-un pat maaare, maaare cu lumina stinsă şi o lumânare parfumată şi priviri strecurate printre degetele de la mână către tavan. Hmm, la prima vedere către tavan… Pentru că în realitate văd dincolo de el, văd undeva în adâncul cerului, sus, sus de tot în catifeaua aceea neagră sau mai degrabă cenuşiu-bleumarin cu puchiţei strălucitori, unde îmi şi imaginez că mă aflu de fapt călare pe un cal alb înaripat sau pe un nor pufos călătorind în lumea de deasupra. Întotdeauna am iubit norii, le-am iubit formele, texturile şi înalţimile. Şi încă îmi mai place să cred că acolo sus, pe nori, e o altă lume cu fiinţe alb-lăptoase, paşnice, gânditoare şi tare tare melancolice. De multe ori mă plimb alături de ele şi mă uit în jos la noi cei alergânzi pe străzi, la noi cei încruntaţi şi frământaţi, la noi cei melancolici.

Stările de melancolie sunt preferatele mele. Eu le zâmbesc tainic şi ele îmi zâmbesc înapoi. Şi nimeni nu ne ştie...

Fragmente mai vechi de "eu"

Daca vă amintiţi, v-am spus atunci când am început acest blog, că este o a doua încercare a mea. Postul de mai jos e de atunci...
Hesse este unul din scriitorii mei preferaţi şi mă regăsesc şi acum în rândurile scrise de el, ca şi atunci:

“N-am vrut să încerc a trăi decât

ceea ce tindea de la sine să iasă dinlăuntrul meu.

De ce era acest lucruîntr-atât de greu?

Pentru a istorisi povestea mea, trebuie să încep de departe, cu începutul. Ar trebui, dacă mi-ar fi cu putinţă, să merg chiar mai departe înapoi, până în cei dintâi ani ai copilăriei mele şi încă dincolo de ei, până în zorii obârşiei mele. Poeţii, când scriu romane, obişnuiesc să se poarte de parcă ei ar fi Dumnezeu şi ar putea cuprinde dintr-o dată cu privirea întreaga poveste a unui om, căutând să o priceapă şi s-o înfăţişeze ca şi cum Dumnezeu şi-ar povesti-o lui însuşi, fără ocolişuri în trăsăturile ei esenţiale. Mie asta îmi e cu neputinţă, după cum tot astfel le e şi poeţilor. Povestea mea îmi este însă şi mai de preţ decât cea a cine ştie cărui poet; pentru că e a mea proprie, şi e povestea unui om adevărat, nu a unuia plăsmuit, a unuia posibil, a unuia ideal sau a altuia altcum, ci a unui om în carne şi oase, unic şi viu.

Astăzi se ştie mai puţin ca oricând ce este acela un om cu adevărat viu, şi aşa se face că oamenii, care reprezintă fiecare o nepreţuită, unică încercare a naturii, sunt împuşcaţi şi ucişi în mulţimi fără număr. De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un singur foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti. Însă fiecare om în parte nu e doar el însuşi, e în acelaşi timp şi unicul, extraordinarul, în orice caz importantul şi ciudatul punct în care se întâlnesc fenomenele lumii o singură dată în acest fel şi nicicând iarăşi. De acea istoria fiecărui om în parte e importantă, veşnică, divină, de aceea fiecare om e minunat şi vrednic de toată consideraţia atât timp cât trăieşte şi împlineşte voinţa naturii. În fiecare s-a întrupat spiritul, în fiecare suferă creaţia, în fiecare se crucifică un Mântuitor.

Puţini sunt cei care ştiu în ziua de azi ce este omul. Mulţi o simt şi de aceea mor mai uşor, precum mai uşor voi muri şi eu după ce voi fi terminat de scris această poveste.

Nu mi-e îngăduit a mă numi un ştiutor. Am fost un căutător şi încă mai sunt, dar nu mai caut în stele şi în cărţi, încep să iau aminte la poveţele pe care mi le şopteşte sângele din mine. Povestea mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de deşertăciune şi tulburare, de nebunie şi vis precum viaţa tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alţii.Viaţa fiecărui om e o cale către sine însuşi, încercarea unei căi, intuirea unei poteci. Nici un om nu a fost vreodată pe de-antregul el însuşi; şi cu toate astea, fiecare tinde spre asta, unul mai înăbuşit, altul mai senin, fiecare cum poate. Fiecare poartă cu el până la moarte rămăşiţe ale naşterii sale, plasmă şi coji de ou ale unei lumi ancestrale. Câte unul nu devine niciodată om [...]Însă fiecare reprezintă o năzuinţă a naturii către om. Adăposturile sunt aceleaşi pentru noi toţi, mamele, noi cu toţii, venim din acelaşi abis însă fiecare tinde, ca o încercare şi o aruncare din adânc, către propriul său ţel.

Ne putem înţelege unul pe altul dar de explicat se poate explica fiecare doar pe sine însuşi.”

Herman Hesse - Demian

La-nceput a fost cuvântul. Acum cuvântul e la sfârşit.

La început a fost cuvântul. Cuvântul cu putere creatoare, prin care am fost plămădiţi noi, prin care s-a hotărât naşterea noastră.

Încet, încet însă oamenii au început să creeze cuvinte pentru lucrurile pe care le făceau. Cuvintele au devenit funcţionale. Au devenit bune pentru a exprima lucruri ce ţin de raţiune, de necesar. Apoi au apărut cercetătorii şi toţi oamenii de ştiinţă care gândeau lucruri abstracte. Aşa că au avut şi ei nevoie de cuvinte. Şi au făcut cuvinte care aveau doar pentru ei înţelesuri. Cuvinte abstracte :).
Şi aşa, în timp, cuvântul şi-a pierdut din puterea creatoare şi s-a transformat în cel mai bun caz într-o chestie funcţională iar în cel mai rău caz în ceva gol de sens.
De aceea, după cum spuneam în primele mele rânduri parcă de pe blog, eu cred ca oamenii nu sunt ajutaţi de cuvinte pentru a exprima ceea ce simt. Cuvintele te ajută poate să exprimi aspecte convenţionale, raţionale, dar nu sentimente.

Când vine vorba de sentimente cuvintele mai mult te încurcă, creează confuzii şi dau acestora un sens mult prea fix, rigid, finit pentru ceva ce este de fapt infinit, nedefinit, nuanţat.

Aşa se face că, pentru a exprima sentimentele s-au născut poeţii care alătură mai multe cuvinte, le alungă, le adună, le disciplinează şi le amestecă până obţin o înşiruire care să fie totodată inteligibilă şi nuanţată, să cuprindă în finit infinitul şi nedelimitatul. Aşa că vedeţi voi, pentru a exprima un sentiment, unul singur, e nevoie de multe multe cuvinte, şi în plus aşezate într-o anumită ordine şi cu o anumită cadenţă, ritm. De aceea îmi plac mie atât de mult poeziile şi de aceea sunt ele capabile să surprindă atât de bine stările, trăirile, şi...da, toanele mele. Şi de aceea cred că e atât de greu să fii scriitor, să ai această măiestrie de a transmite infinitul prin finit.

Din păcate, în lumea aceasta de acum şi mai ales în oraşul acesta de acum, în care mă aflu şi mi se amestecă gândurile de zor cu ochii în soare, cuvintele sunt de cele mai multe ori folosite în sensul lor „lipsit de sens”. Majoritatea tinerilor de astăzi sunt atât de duri în exprimare şi uneori atât de vulgari, încât mă doare mintea. Oamenii sunt atât de „nedrăguţi” şi grosolani unii cu ceilalţi şi atât de rupţi de ceea ce e cu adevărat important încât ajung uneori să „latre” unii la ceilalţi. Totul a devenit funcţional şi rece şi golit de esenţă şi oamenii lovesc în loc să mângâie, se răstesc în loc să şoptească, se încruntă când vorbesc în loc să zâmbească, cuvântează sincopat în loc să fredoneze şi trec cu bocancii unii prin sufletele altora în loc să păşească pe vârfuri.

Ne pierdem în multitudinea de avantaje tehnologice şi uităm că sufletul nostru infinit are nevoie de aceeaşi gingăşie indiferent de metodele fulger descoperite pentru a face o porţie de piure. Mi-e teamă că dacă nu ne gândim puţin cuvântul va ajunge la sfârşitul vieţii sale.

În puţine locuri am mai găsit rânduri care să exprime atât de bine cum simt când iubesc (chiar dacă e scris la feminin :). )

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca mereu pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mâinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez femeie
Eu bolnav Pygmalion
Hai şi umblă Galatee.

Dacă tu ai dispărea
Fir-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţărm de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri mici
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Ori şi unde o sa-ţi placă.

Şi pe urmă voi pleca,
Umilit şi iluzoriu,
Unde este casa mea,
O mansardă-n purgatoriu.

De-ai cădea într-adevar

În momentul marii frângeri,

Aş veni la tine-ncet

Să te recompun din îngeri.

Dacă tu ai dispărea,

Şi din râsu-mi şi din plânsu-mi,

Te-aş găsi în sinea mea,

Te-aş clădi din mine însumi.

Înţelepţirea

Noi de fapt ne amintim cine suntem, nu ne înţelepţim. Dar asta doar dacă ne străduim şi acordăm timp în mod special. Putem să ne lăsăm intoxicaţi de cunoştinţe şi de lumea de zi cu zi şi atunci învăţăm. Dar riscăm să nu ne mai amintim niciodată toată înţelepciunea din noi. Să nu mai cunoaştem ceea ce am cunoscut la începuturi, toată ştiinţa şi echilibrul care au existat odată, demult, în noi.

Uneori când mă uit la nori, la forma lor, la cât de diafani sunt şi mă minunez de magia lumii acesteia mi se pare că încep să îmi amintesc. Mi se pare că încep să "mă amintesc" şi parcă parcă pot atinge, pot concretiza, pot defini acel lucru extrem de important pe care îl ştiu şi e esenţial în viaţă, pe care l-am ştiut întotdeauna.

Centralizare de zile zburate

Eşti un pic şu-şu pt că:
Ţi-ai vopsit camera în 2 culori.
Ai pus dulap în faţa uşii.
Pt că ai părul cârlionţat.
Pt că vrei să-ţi fac poză la cărare.
Pt că eşti portocalie.
Pt că ai putea vb o oră plecând de la un singur cuvânt fără să aibă sens nimic din ceea ce spui.

Sunt puţin şu-şu pt că:
Iubesc piersicile şi cireşele mari şi dulci, dulci.
Aş picta cu degetele, cu palmele, cu pielea. Să simt culorile, să simt cum se simt culorile pe hârtie.
Pt că deşi sunt portocalie, uneori sunt verde sau roşie sau incoloră, inodoră , insipidă.
Pt că mai cred în inorogi, în moş crăciun şi în zâne şi spiriduşi.
Pt că sufletul iradiază pt mine şi pt că mintea e uneori zburătoare, ca o sageată şi atinge soarele.
Pt că uneori sunt rază de soare, sunet, vibraţie adâncă în interior.
Pt că trebuie să înţeleg.
Pt că uneori zilele au parfum, stare de spirit şi etichetă.
Pt că uneori sunt linişte. Linişte cum e lacul întins pe care nu adie nici un vânt.
Pt că oamenii emană cu toţii suflet. Unii suflet frumos, alţii suflet chinuit, alţii suflet necunoscut, alţii suflet refuzat.
Pentru că.
Pt că un cal e suflet, e spirit îndrazneţ, e zvâc. Şi e ori inorog alb, ori cal arab negru. Uneori e verde şi zburdă.
Pt că sunt suflet.
Pt că femeile fac glume simetrice, pe cană o doare toarta şi ceainicul are febră.
Pt că dacă stau în mijlocul bucătăriei pot întinde mâinile şi ajung în orice colţ al ei.
Pt că am cultură organizaţională, pt că suntem mai multe şi pt că avem un umor intern numai al nostru.

Pt că mă încălzesc şi zâmbesc şi îmi fâlfâie sufletul dacă mi se spune “Bună dimineaţa, rază de soare!” :)

Sclipirea

Uneori nu poţi să duci toate pe care le ai în cârcă. Te trezeşti dimineaţa şi îţi pui zâmbetul fals peste figura tristă şi speri ca ceilalţi să nu observe că poziţia colţurilor buzelor nu se potriveşte cu expresia ochilor. Îţi propui ca astăzi să nu te laşi copleşit de cele x ore în care unii încearcă să te intoxice, să te lovească, să te apese pe creştet. Pentru că tu străluceşti şi tu faci lucrurile cu sufletul şi pe ei asta îi deranjează. La ei e întuneric şi mocirlă printre sisteme electronice mentale, total dezorganizate şi pline de fire cam ca o cameră a cablurilor dintr-o firmă foarte mare cu multe calculatoare.

Sunt extrem de stresaţi de multitudinea de cabluri şi nu ştiu cum să le descâlcească, pentru că niciodată n-au avut capacitatea. Pentru ei totul a fost tot timpul o multitudine de cabluri încâlcite, numai că la începuturi camera asta avea ferestre şi în ea intra lumină şi căldură şi suflet. Acum ferestrele au fost acoperite pentru că nu erau eficiente. Şi a rămas doar camera întunecată, plină de încâlceală. În cameră e frig, e foarte frig şi oricât de multă căldură şi suflet ai avea, nu vei reuşi să o încălzeşti pentru că proprietarul nu mai vrea. Vrea doar capacitatea ta de a descâlci firele. Aşa că fă bine şi ascunde-ţi căldura şi manifestă-ţi capacitatea de a descâlci fire cu perfecţiune şi exactitate de ceasornic.

Să nu cumva să îndrăzneşti să deschizi oboanele şi să trimiţi vreun pic de căldură. Va fi imediat nimicită, stinsă, băgată în congelator. Să nu cumva să îndrăzneşti să străluceşti pentru că se va arunca imediat noroi peste tine. Mult, mult noroi şi vei fi mult, mult apăsat pe creştet să nu cumva să te ridici peste linia de uniformizare. Să ţii ochii în jos ca să nu poată nimeni să vadă în ei strălucirea, sclipirea, săgeata, puterea, aspiraţia. Pentru că asta îi va încrâncena să „rezolve” treaba.

Şi uite aşa dacă la început plecai de acasă cu zâmbetul la purtător, cu energia şi cu sclipirea în ochi, acum nu poţi decât să te trezeşti cu greu dimineaţa, să îţi pui zâmbetul fals peste figura tristă şi să te străduieşti să mai rezişti puţin, numai puţin.

„...Nu mai staţi mult că n-aveţi de ce.” Într-adevăr, nu avem de ce.

Oamenii mari

Oamenii mari ştiu să se ascundă. Oamenii mari ştiu foarte bine sa se mintă. Oamenii mari ştiu la fel de bine să îi mintă pe ceilalţi. Oamenii mari sunt deseori tulburaţi şi pierduţi şi căzuţi. Oamenii mari sunt de cele mai multe ori nefericiţi pentru că au uitat să fie copii mici. Unii dintre ei îşi conştientizează starea dar nu sunt destul de puternici pentru a se rupe de ea.

Cu toate acestea oamenii mari rareori au răbdare fie şi măcar cât are un copil mic. Pentru ca dacă eşti mic, eşti copil, atunci sigur mai ai multă speranţă şi atunci îţi este mai uşor să ai răbdare. Mă întreb uneori de ce trebuie să devenim oameni mari. Nu am putea oare să ne păstrăm pentru totdeauna frumuseţea şi puritatea şi profunzimea copilăriei? Pentru că, nu mă înţelegeţi greşit – un copil, pentru că e mic, nu e neapărat simplu. Din contră, eu cred că un copil înţelege care sunt lucrurile cu adevărat importante în viaţă şi ştie să se bucure cu toata fiinţa lui de ea.

Oamenii mari mint. În primul rând, şi cel mai uşor se mint pe ei. Este cea mai facilă parte să te ascunzi de tine, să te faci ca nu simţi ceea ce simţi, că nu gândeşti ceea ce gândeşti. Să te comporţi ca şi cum totul ar fi în regulă când de fapt pe tine te doare sufletul. Sau la fel de fals, să te comporţi corect şi adecvat cu mediul în care te afli când de fapt tu ai vrea să sari în sus de bucurie pentru că ţi s-a întâmplat ceva frumos. Oamenii mari învaţă foarte bine arta camuflării. A camuflării emoţiilor şi a gândurilor sincere faţă de ei şi faţă de ceilalţi. Şi aşa ajung să se uite în oglindă la o carcasă, la un corp, făcând eforturi nemaipomenite să nu observe sufletul din carcasă şi cum simte el. Se vor uita şi vor vedea „nişte ochi verzi, un păr drept, mmm buzele sunt cam albe astăzi. Puţin ruj şi sunt OK.” Dar nu vor vedea că ochii cei verzi sunt plini de durere şi că de aceea azi au mai degrabă o nuanţă de chihlimbar, sau sunt plini de dragoste şi s-au făcut puţin aurii, sau sunt veseli şi de aceea sclipesc azuriu. Pentru că asta ar însemna să recunoască. Ori oamenilor mari le este frică să recunoască. Preferă să fugă, să alerge, să minimizeze, să uniformizeze. Pentru că lumii nu îi plac oamenii mari cu sufletul la butonieră, pentru că societăţii îi plac oamenii potriviţi care fac gesturi potrivite.

Oamenii mari ar trebui să înveţe de la copii mici. Copiii mici sunt de 100 de ori mai autentici decât oamenii mari. În cazul lor,ştii când sunt veseli sau sunt trişti, când sunt bucuroşi, când îi doare mânuţa, sau când sunt obosiţi.
Oare oamenii mari nu obosesc niciodată să se mintă şi să îi mintă pe ceilalţi? Oare oamenii mari nu obosesc niciodată să poarte măşti adecvate momentului şi locului în care se află? Se pare că nu. Pentru că dacă ar face oricare din lucrurile acestea atunci ar însemna să recunoască. Să îşi poarte sufletul la butonieră. Să îşi asume ceea ce simt şi să încerce să facă ceva în legătură cu asta. Şi să îi lase pe cei din jur să vadă cum sunt. Aşa că oamenii mari au ales să îşi poarte sufletul în buzunarul din dos de la haină. Ascuns. Buzunarul închis cu fermoarul. Pentru că acolo poate nu ajunge nimeni. Pentru că poate dacă îl ţin acolo nu va şti nimeni de el, nu va atenta nimeni la el, nici măcar ei. Poate dacă se străduiesc puţin vor şi uita că au pus sufletul acolo în colţişorul cel ascuns...

Oamenii mari ar trebui să înveţe de la copiii mici. Oamenii mari ar trebui să îşi poarte sufletul la butonieră chiar dacă uneori le sângerează. Oamenii mari ar trebui să înceteze să se mai mintă. Pentru că asta e cel mai trist...e atât de trist. Mă doare pe mine sufletul pentru ei. Cred că mi s-a adunat mie în suflet toată tristeţea pentru toţi oamenii cu sufletul în buzunar.

Vă rog oameni buni scoateţi-vă sufletul din buzunarul din dos şi puneţi-l la butonieră pentru că nu mai pot duce toată tristeţea asta la butoniera mea. În curând o să îmi trebuiască o broşă maaaaare maaaaare să o pot ţine. Şi vă garantez că, indiferent dacă acum sufletul vostru sângerează puţin, dacă îl ţineţi la butonieră s-ar putea să vadă şi el soarele la un moment dat.

Oamenii mari ar trebui să îşi poarte sufletul la butonieră.

Nu, nu! Vă rog, nu vreau un Făt Frumos, daţi-mi mai bine Omul de colo

De fapt nu ştiu cine greşeşte mai mult în toată tărăşenia asta. Dacă suntem noi femeile pentru că nu ne conştientizăm şi asumăm locul, sau ei – bărbaţii – pentru că tot ţin să ne salveze.
Cred că femeile sunt de fapt împărţite în: 1. cele care instinctiv abordează corect problema, 2. cele care învaţă în stilul trial and error şi 3. cele care nu au învăţat şi nu vor învăţa niciodată. O să mă întrebaţi ce anume să înveţe, sau să ştie. Rolul, ei bine – rolul de femeie – aş zice eu, într-o relaţie.

Hai să ne uităm la Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, de exemplu. Vine Făt Frumos şi o salvează pe Ileana Cosânzeana din gura Balaurului şi mai ştiu eu din ce năzbâtii, în toate chestiile astea folosind forţa fizică. Şi toate pentru ca tata – tot bărbat şi el, ca să vezi – se alarmase că “Vai Doamne!” fetiţa lui e prizonieră şi nu e capabilă să facă nimic. Fie vorba între noi, cred că dacă o lăsa puţin, Ileana Cosânzeana îl convingea pe Balaur să o elibereze şi îl mai şi făcea să le fie naş la nuntă ei şi lui Făt Frumos – asta dacă nu se hotăra ca de fapt îl vrea pe Zburător. În fine, vine Făt Frumos, face nuş ce strategie se bate cu ăia răi şi te salvează. Măi, ce-i al lor i-al lor. Ştiu cum vine treaba asta cu muşchii şi cu strategia şi cu bătaia şi cu salvatul. Mai ales cu salvatul.
Numai ca al naibii se face că în viaţa asta în afară de cele câteva momente care necesită salvare mai sunt şi ...un milion de momente între.
Gândiţi-vă că Făt Frumos şi Ileana au trebuit să trăiasca fericiţi PÂNĂ LA ADÂNCI BĂTRÂNEŢE. Voi vă daţi reama ce presupune asta - Până la adânci bătrâneţe???? Câte probleme, câte discuţii, de trimis copiii la şcoală, de cumpărat castel, de administrat castel, de administrat tendinţele lui Făt Frumos către alte Ilene Cosânzene, de făcut tot felul de evenimente de socializare şi în tot timpul ăsta să fie şi cea mai frumoasă şi mai dorită din toate regatele de peste nouă mări şi nouă ţări. Şi credeţi că se rezolvau problemele cu muşchi??? Aţi ghicit răspunsul: nuuuu. Se rezolvau altfel. Aş zice eu cu multă înţelepciune şi putere afectivă şi delicateţe. Mda dragele mele, astea toate sunt atributele noastre, ăsta e rolul pe care îl putem avea într-o relaţie şi dacă suntem iscusite în utilizarea armelor de cele mai multe ori câştigăm bătălia.

Cea mai importantă armă cred că este puterea afectivă, pe care o avem, puterea de a menţine armonia, frumuseţea, zâmbetul, afecţiunea, în relaţie. Apoi e delicateţea, cea de a evita anumite discuţii când nu e potrivit, de a tăcea când el nu simte nevoia să vorbească, de a mângâia când el are nevoie de asta. Şi a treia e înţelepciunea de a şti când şi cum să le folosească pe cele de mai sus...

Problema este că de cele mai multe ori femeile uită că astea le sunt talentele naturale, că natura le-a oferit capacitatea să facă asta. Fie pentru că încep să îşi dorească să fie bărbaţi – greşeală fatală pentru că nu sunt echipate nici la nivel mental aşa – fie pentru că ajung să creadă textul cu „sex-ul slab” şi tot aşteaptă să fie salvate încontinuu, chiar şi din situaţiile neplăcute din relaţie, unde se cere delicateţe şi afecţiune şi multă înţelepciune. Mda, aţi citit bine, atributele noastre prin excelenţă.

Aşa se face că nu domle, nu vreau un Făt Frumos, pentru că o să aibă impresia că trebuie să mă salveze tot timpul. Şi dacă n-o să aibă de ce să mă salveze ce ne facem? :):):)

Nu, nu, vă rog, daţi-mi Omul de pe raftul de colo. Cel care îşi înţelege rolul în relaţie – care e drept că include nişte mici salvări pe parcurs, recunosc – rolul de a aduce stabilitate şi poate puţină copilărie uneori. (aici nu prea ştiu, trebuie să îmi spuneţi voi bărbaţii care credeţi că e job descriptionul).
Daţi-mi Omul cu care să râd, cu care să mă cert pe lucrurile importante şi mai puţin importante, să vorbesc câte în lună şi în stele, să mă împac, să ne ţinem în braţe cu tandreţe, să respecte şi să admire că sunt femeie exact cum îi respect şi îi admir eu lui că e bărbat, cu care să vorbec de la femeie la bărbat dar şi de la om la om, de la suflet la suflet.

Mda, cred că nu ne trebuie un Făt Frumos, ne trebuie un Om, un Suflet Frumos. Dar evident că nu putea să îl cheme aşa în poveste.
Ar fi fost prea cheezy :).